ICCJ. Decizia nr. 560/2002. Contencios. La încheiere si anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.560
Dosar nr.2695/2002
Şedinţa publică din10 februarie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta Societatea comercială W.T.C.B. S.A. a solicitat, pe calea acţiunii în contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, anularea parţială a deciziei nr. 834 din 8 iunie 2001, în ceea ce priveşte aspectele consemnate la pct. 4 din decizie şi anume:
- încheierea unei convenţii între Ministerul Finanţelor Publice şi W.T.C.B. S.A. pentru creditele contractate de societate şi garantate de Ministerul Finanţelor Publice;
- activitatea de trezorerie şi achitarea obligaţiilor către terţi în ordinea scadenţelor;
- calculul majorărilor de întârziere în sumă de 636.685.566.954 lei, aferente sumelor plătite de Ministerul Finanţelor Publice în calitate de garant;
- diferenţele de curs valutarîn sumă de 384.512.077.487 lei, aferente plăţilor de rate şi dobânzi efectuate de Ministerul Finanţelor Publice, ca urmare a executării scrisorilor de garanţie la creditele contractate de societate;
- provizioanele pentru cauţiuni şi garanţii în sumă de 11.757.911.891 lei;
- creşterea pierderii fiscale şi reîntregirea acesteia la 31 decembrie 1999 la suma de 841.804.904.429 lei;
- măsura de încheiere de către W.T.C.B. S.A. şi Direcţia Generală Datorie Publică şi AdministrareaPatrimoniului Statului – Direcţia Datorie Publică Externă din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a unei convenţii în care să se prevadă drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi modul de recuperare a creanţelor de către Ministerul Finanţelor Publice;
- măsura includerii în Convenţia încheiată de W.T.C.B. S.A. şi Ministerul Finanţelor Publice a unei clauze asiguratorii privind desfăşurarea activităţii economico-financiare în baza unui buget de venituri şi cheltuieli fundamentat pe indicatori de performanţă care să asigure cel puţin constituirea surselor pentru rambursarea creditelor, supervizat de Ministerul Finanţelor Publice în calitate de principal creditor şi garant al împrumutului în faţa băncilor străine.
Pe cale de consecinţă, a solicitat anularea aceloraşi măsuri dispuse prin procesul verbal de control nr. 660016 din 10 ianuarie 2001.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, în perioada 6 noiembrie – 20 decembrie 2000, s-a efectuat un control de către inspectori de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice – Direcţia Generală de Control Fiscal, având ca obiect modul de constituire, evidenţiere şi virare de către S.C. „W.T.C.B." S.A. a impozitului reţinut la sursă, aferent persoanelor nerezidente şi a taxei pe valoare adăugată.
În perioada 6 noiembrie – 29 decembrie 2000, a avut loc şi controlul efectuat de consilieri din cadrul Ministerului Finanţelor Publice – Direcţia Generală Controlul Administrării Activelor Statului, având ca obiect controlul tematic privind verificarea modului de rambursare a creditelor contractate de reclamantă cu garanţia statului, finalizat prin încheierea procesului-verbal de control din 10 ianuarie 2001.
A mai arătat că împotriva actelor de control a formulat contestaţie soluţionată de Ministerul Finanţelor Publice prin Decizia nr. 835 din 8 iunie 2001.
A subliniat că dintre cele două acte de control, procesul-verbal din 10 ianuarie 2001 conţine o serie de măsuri pe care le-a contestat, dar care au fost menţinute prin Decizia nr. 835/2001 şi care vizează relaţia reclamantei cu Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al W.T.C.B., faţă de creditorii ai căror şefi de filă sunt băncile creditoare S.G. şi C. din Franţa.
A invocat nelegalitatea deciziei, susţinând necompetenţa pârâtului de a dispune în baza HG nr. 18/2001 asupra convenţiei de garanţie din 7 ianuarie 1992, neretroactivitatea legii datoriei publice, încălcarea principiului libertăţii actelor juridice, ignorarea principiului consensualismului, modul de stabilire a datei scadenţei şi calculul majorărilor de întârziere.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 806 din 12 septembrie 2002, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că Decizia contestată este legală, reclamanta neavând un drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat.
Împotriva acestei sentinţe şi împotriva încheierii din 20 septembrie 2001, pronunţate îndosarul nr.1220/2001, reclamanta W.T.C.B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin primul motiv de casare, ce priveşte atât încheierea din 20 septembrie 2001, cât şi sentinţa, recurenta-reclamantă, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a susţinut că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin. (2) din acelaşi cod.
În acest sens, a învederat, în esenţă, că instanţa, fără să-şi motiveze Decizia, prin încheierea recurată, a respins o parte din obiectivele expertizei, propuse de reclamantă, care aveau ca scop stabilirea de către o persoană neutră – expertul – a valorii în lei a sumelor achitate băncilor creditoare de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant, şi astfel a soluţionat cauza fără ca probatoriul necesar să fie integral administrat.
Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct.7 C. proc. civ.
Prin prisma acestui motiv recurenta-reclamantă a criticat încheierea, susţinând că aceasta nu este motivată.
Cât priveşte sentinţa, a apreciat că sunt eronate şi nemotivate consemnările instanţei de fond, întrucât critica reclamantei viza depăşirea de către organele de control a competenţei de control, iar nu a obiectivelor controlului, cum greşit s-a reţinut.
Totodată, a apreciat că sentinţaconţine motive contradictorii când se referă la convenţiaprivinddrepturile şi obligaţiile reclamantei şi ale pârâtului legate de efectuarea plăţilor pentru împrumutul extern.
Al treilea motiv de recurs este cel reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc.civ. şi se referă,în esenţă, la calculul majorărilor de întârziere, sub acest aspect recurenta-reclamantă considerând că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii.
Următorul motiv de casare invocat este prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează provizioanele pentru cauţiuni şi garanţii în valută, în legătură cu care recurenta-reclamantă susţine că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii, considerându-le ca fiind nedeductibile fiscal.
Prin ultimul motiv al recursului, întemeiat pe pct.10 al art. 304 C. proc. civ.recurenta-reclamantă pretinde că instanţa nu s-a pronunţat asupra concluziilor expertizei în ce priveşte deductibilitatea diferenţelor de curs valutar corespunzător plăţilor efectuate de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele dosarului, cu normele legale incidente cauzei, ca şi sub aspectul prevederilor art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că reclamanta S.C. „W.T.C.B." S.A. acontractat, pentru construirea Centrului de Comerţ Internaţional Bucureşti, două credite externe de la băncile S.G. şi C.L. din Franţa, în sumă de 608 mil. FRF, pentru rambursarea cărora, prin HG nr. 752/1991, a fost autorizat să garanteze Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru cele două credite, Ministerul Finanţelor Publice a emis, la 7 octombrie 1992, scrisori de garanţie în baza cărora s-au încheiat două convenţii de credite: o convenţie de credit export cu S.G. pentru suma de 500 mil. FRF, prevăzută afi rambursată în două tranşe, în 17 rate semestriale, începând cu 16 aprilie 1995 şi, respectiv, 18 mai 1995, iar cea de a doua, pe termen lung, cu C.L., pentru suma de 108 mil. FRF, prevăzută a se rambursa în 19 rate semestriale, începând cu 16 aprilie 1995.
Rambursarea creditelor a fost prevăzută a se efectua semestrial, conform scadentarelor, începând cu anul 1994, până în anul 2004.
În perioada 1994 – 1996, plata creditelor şi a dobânzilor aferente s-a efectuat de către societatea comercialăconform scadentarelor.
Începând cu anul 1997 reclamanta nu a mai rambursat integral şi la termen datoria externă, ceea ce a condus la intervenţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de garant, care aefectuat plăţi la extern către băncile finanţatoare.
În urma dispoziţiei Curţii de Conturi a României, în perioada 6 noiembrie – 29 decembrie 2000, s-a efectuat un control tematic la S.C. „W.T.C.B." S.A. care a avut ca obiect verificarea modului de rambursare a creditelor contractate cu garanţia statului.
La pct. 7 din tematica de control se menţionează că „În cazul în care se constată că societatea verificată nu a constituit sursele de rambursare a creditelor contractate cu garanţia statului, se va verifica realitatea veniturilor, a cheltuielilor şi a rezultatelor economico-financiare declarate prin bilanţurile contabile".
Ca urmare a controlului, s-a încheiat procesul verbal nr. 660016 din 10 ianuarie 2001, contestat de reclamantă, contestaţie soluţionată de Ministerul Finanţelor Publice prin Decizia nr. 835 din 8 iunie 2001, a cărei anulare parţială, respectiv în ceea ce priveşte pct. 4, formează obiectul prezentei cauze.
În cursul soluţionării pricinii de către instanţa de fond, reclamanta a solicitat, pe lângă proba cu înscrisuri şi efectuarea unei expertize contabile, în acest scop depunând lista cu obiecţiunile propuse.
Prin încheierea de la 20 septembrie 2001, instanţa a admis probele solicitate, admiţând înparte obiectivele propuse de reclamantă privind raportul de expertiză contabilă.
Potrivit prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa va putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru justa soluţionare a unei cauze, iar potrivit prevederilor art. 201 alin. (1) din acelaşi cod, instanţa, când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind totodată „prin încheiere punctele asupra cărora aceştia urmează să se pronunţe".
Rezultă că expertiza, în întregul ei, este un mijloc de probă lăsat la aprecierea instanţei, care are în vedere criteriul concludenţei.
În speţă, instanţa încuviinţând proba cu expertiza contabilă, în mod corect a admis acele obiective pe care le-a considerat concludente pentru dezlegarea pricinii.
În ce priveşte sentinţa recurată, se constată că instanţa de fond a examinat cauza şi s-a pronunţat asupra acesteia pe baza unui probatoriu complet şi în limitele investirii sale.
Aşa fiind şi cum criticile formulate pe acest temei nu constituie motive de nulitate, ele nu pot duce la casarea celor două hotărâri.
Din examinarea celui de-al doilea motiv de recurs rezultă că instanţa fondului, cu o motivare succintă, dar pertinentă, a soluţionat capătul de cerere vizând efectuarea controlului privind modul de rambursare a creditelor externe contractate de reclamantă cu garanţia statului.
De reţinut, sub acest aspect, că potrivit art. 16 din Legea nr. 91/1993 privind datoria publică „Derularea operaţiunilor privind realizarea angajamentelor de datorie publică externă se efectuează de către Ministerul Finanţelor care, în acest scop încheie convenţii cu băncile comerciale şi cu beneficiariiîmprumuturilor contractate", iar conform prevederilor art. 23 din aceeaşi lege „Ministerul Finanţelor urmăreşte constituirea resurselor de rambursare de către beneficiarii împrumuturilor externe garantate de stat, ţineevidenţa creanţelor statului provenite din executarea garanţiilor acordate şi acţionează pentru recuperarea lor de ladebitori".
Susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora prin aplicarea prevederilor cuprinse în Legea datoriei publice nr. 91/1993, convenţiilor de credit extern încheiate în anul 1991, au fost încălcatedispoziţiile art. 78 din Constituţia României, nu pot fi reţinute, având în vedere că cele două convenţii sunt de lungă durată, cu executare succesivă, aşa cum corect a consemnat instanţa de fond, astfel că, de la data intrării în vigoare a legii precitate, părţile erau ţinute să respecte dispoziţiile acesteia, ca fiind actul normativ care guvernează actele şi faptele îndeplinite pe toată durata valabilităţii sale.
Nici motivul de recurs prin care se critică soluţia primei instanţe privind calculul majorărilor de întârziere nu este întemeiat.
Potrivit art.I din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1572/1997 privind completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 91/1993 privind datoria publică, „La debitul restant se aplică majorări de întârziere în cuantumul prevăzut de dispoziţiile legale în vigoare privind sumele datorate bugetului de stat, calculate începând cu ziua imediat următoare efectuării plăţii la extern şi până la momentul recuperării integrale a acesteia".
Cum reclamanta, începând din anul 1997 nu a mai rambursat integral şi la termen datoria externă, în mod corect, pentru plata unor rate a creditelor, a dobânzilor şi a comisioanelor plătite de către Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant au fost calculate majorări de întârziere în valoare de 636.685.566.954 lei. Afirmaţia recurentei-reclamante potrivit căreia prin obligarea sa la plata majorărilor de întârziere s-au încălcat dispoziţiile pct. 7.1 din cele două scrisori de garanţie nu poate fi reţinută.
Această clauză stabileşte că „Garantul se angajeazăsă nu ceară împrumutatului rambursarea plăţilorefectuate în baza prezentei garanţii înainte ca creanţele Băncilor şi Împrumutătorului datorate în baza Convenţiei şi a Convenţiei de Credit Export şi a biletelor de ordin subscrise de către împrumutat în cadrul Convenţiei şi Convenţiei de Credit Export nu vor fi fost integral onorate, atât în privinţa capitalului, cât şi a dobânzilor, dobânzilor de întârziere, comisioanelor, primelor de asigurare credit, cheltuielilor şi accesoriilor".
Textul citat precizează clar natura plăţilor pe care Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant, s-a obligat să nu le ceară până în momentul stabilit, plăţi care nu pot fi confundate cu majorările de întârziere datorate potrivit dispoziţiilor legale susmenţionate.
În ce priveşte regimul cheltuielilor cu provizioanele pentru cauţiuni şi garanţii, în sumă de 11.757.911.891 lei, se constată că instanţa de fond, confirmând concluziile organelor de control, a făcut, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, o corectă aplicare a legii.
De subliniat, în acest sens, că reclamanta încasa garanţii în valută de la clienţii săi pentru închirierea de spaţii, locuinţe de lux, pentru eventualele pagube ce ar putea fi cauzate de către aceştia.
Provizioanele în discuţie şi care au fost deduse fiscal de către reclamantă, reprezintă diferenţa de curs valutar dintre cursul de la sfârşitul perioadei pentru care s-a efectuat reevaluarea şi cursul zilei la care au fost înregistrate în contabilitate.
Ori, aceste provizioane nu se regăsesc în nici una din categoriile de provizioane prevăzute de HG nr. 335/1995, ca fiind deductibile fiscal.
În fine, ultima critică privind concluziile expertizei referitoare la regimul – deductibil sau nedeductibil – al diferenţelor de curs valutar, corespunzător plăţilor efectuate de Ministerul Finanţelor Publice în calitate de garant în contul plăţilor externe, în cuantum de 384.512.077.487 lei, asupra cărora se pretinde că instanţa de fond nu s-a pronunţat, se reţin următoarele:
Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant, a achitat din disponibilităţile băneşti proprii obligaţia reclamantei, contractată în devize.
Este evident că între momentul contractării creditelor şi cel al plăţii, a avut loc o deprecierea monedei naţionale.
Potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cheltuielile cu diferenţele de curs valutar se înregistrează atunci când se achită din disponibilităţile băneşti o obligaţie contractată în devize, iar între momentul contractării şi cel al plăţii a avut loc o depreciere a monedei naţionale.
Întrucât Ministerul Finanţelor Publice a efectuat plăţile în valută din disponibilităţile proprii, în valuta în care s-au contractat creditele, reclamanta avea obligaţia să înregistreze această datorie faţă de garant distinct şi în valuta în care s-au contractat şi s-au şi achitat, ceea ce în realitate nu s-a efectuat, împrejurare confirmată, de altfel, şi în raportul de expertiză contabilă.
În această situaţie, instanţa de fond, respingând acţiunea reclamantei, a respins implicit şi acest capăt al cererii.
Faţă de cele ce preced, se constată că, criticile formulate împotriva sentinţei reprezintă, în esenţă, reluarea unor apărări pe care reclamanta le-a formulat la fond şi pe care instanţa le-a soluţionat în mod legal.
Prin urmare, se reţine că prima instanţă a examinat şi s-a pronunţat asupra întregului material probator administrat în cauză, a făcut o corectă interpretare a acestuia şi adispoziţiilor legale aplicabile speţei, iar hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cu privire la legalitatea actelor administrative contestate.
În consecinţă, se constată că atât încheierea, cât şi sentinţa atacate cu recursul de faţă sunt legale şi temeinice, iar motivele de casare fiind nefondate, recursul urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Societatea comercială „W.T.C." S.A. Bucureşti împotriva încheierii de la 20 septembrie 2001 şi a sentinţei civile nr. 806 din 12 septembrie 2002, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ în dosarul nr. 1220/2001, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 534/2002. Contencios. Anulare ordin comun al... | ICCJ. Decizia nr. 583/2002. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
