ICCJ. Decizia nr. 70/2002. Contencios. Anulare act administrativ emis de M.M.S.S. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.70
Dosar nr.2752/2002
Şedinţa publică din 15ianuarie 2004
Asuprarecursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Constanţa sub nr. 1212 din 12 iulie 2001, reclamanta S.C."R.I."SA Constanţa a chemat în judecată pe pârâtulMinisterul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi pe U.L., director general al Direcţiei Forţă de Muncă, solicitând: anularea actului administrativ nr.771 din 13 iunie 2001 prin care i-a fost respinsă cererea de acreditare conform prevederilor legii nr.156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate; recunoaşterea dreptului său de a desfăşura activitate de investigare, selecţie,orientare şi plasare forţă demuncă în străinătate; obligarea pârâţilor în solidar la repararea pagubei ce i.-a fost cauzată şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat următoarele:
-cu adresa nr.228 din 15 mai 2001, reclamanta a solicitat pârâtuluiacreditarea pentru a desfăşura activitate în conformitate cu prevederile Legii nr.156/2000 şi Normele Metodologice de aplicare a acesteia, activitatea fiind prevăzută în statutul societăţii încă din anul 1999;
-prin adresa nr.771 din 13 iunie 2001, pârâtul- Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, prin U.L. – director general al Direcţiei Generale Forţă deMuncă, a respins cererea pe motivul că tariful serviciilor de medierepracticat de societate nu corespunde cerinţelor, în sensul că este superior celor folosite de alte societăţi care realizează aceeaşi activitate şi că s-au primit reclamaţii telefonice şi în scris de la persoane care au fost mediate de firmă, din acestea rezultândo slabă preocupare în găsirea locurilor de muncă pentru solicitanţi;
-respingerea cererii de acreditare de către pârât este nejustificată întrucât Legea nr.156/2000 şi normele de aplicare a acesteia nu prevăd tarife minime şi maxime pentru serviciile de mediere iar activitatea firmei se desfăşoară într-o piaţă liberă unde fiecare îşi fixează tarifele de mediere în funcţie de cheltuielile proprii. În ceea ce priveşte reclamaţiile telefonice şi scrise la adresa firmei, acestea nu pot fi luate în considerare întrucât Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale nu a dispus efectuarea unei anchete pentru a se vedea în ce măsură sunt întemeiate;
-atât ca urmare a respingerii cererii de acreditare cât şi ca urmare a informării eronate a candidaţilor firmei, imaginea acesteia a fot grav afectată, numărul celor care s-au retras a crescut, ajungând la 40-50 persoane pe săptămână iar firma a înregistrat pierderi în valoare de 160-180 milioane lei pe săptămână, la acestea adăugându-se şi comisioanele neîncasate care, în medie, sunt de 500 $ pe persoană, în funcţie de salariul fiecăruia.
Prin întâmpinarea depusă, pârâţii Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi U.L. au arătat că:
-făcându-se o analiză comparativă cu situaţia altor firme carerealizează aceeaşi activitate, s-a constatat că tarifele practicate de reclamantă pentru serviciile de mediere sunt superioare celor practicate de celelalte firme;
-unele persoane au reclamant la Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă faptul că în anul 2000 au achitat cu chitanţă, în mai multe etape, sume de bani şi comision, fărăca firma să-i fi plasat pe un loc de muncă în străinătate;
Prin adresa nr.5336 din 26 iunie 2001, Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă a comunicat că firma a susţinut, în mod eronat, atât în presă cât şi în interviurile cu solicitanţii de locuri de muncă, că deţine avizul pentru desfăşurarea activităţii deplasare a forţei de muncă. Prin aceeaşi adresă, Agenţia a solicitat să nu se acord firmei acreditarea, întrucât există un dosar de cercetare penală la Poliţia Economică a municipiului Constanţa, ca urmare a reclamaţiilor formulate de un număr de 18 persoane care au apelat la serviciile firmei;
-solicitarea de către reclamantă a unor despăgubiri în sumă de 4,5 miliarde lei este nefondată, întrucât de la data intrării în vigoare a Legii nr.156/2000, aceasta a desfăşurat o activitate ilegală, nefiind acreditată în condiţiile legii.
Prin încheierea nr.158 din 26 iulie 2001, Curtea de Apel Constanţa a admis cererea de suspendare aactului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cererii de anulare a acestuia.
Recursul declarat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, împotriva încheierii de suspendare a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia de contencios administrativ care, prin Decizia nr.1327 din 5 aprilie 2002, a casat încheierea instanţei de fond şi a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ.
La termenul de judecată de la 27 septembrie 2001, reclamanta şi-a completat petitul acţiunii, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la emiterea certificatului de acreditare, sub sancţiunea daunelor cominatorii de 500.000 lei/zi de întârziere.
Prin sentinţa civilă nr.112/CA din 19 septembrie 2002, Curtea de Apel Constanţa – Secţia contencios administrativ a respins capătul principal al acţiunii, ca rămas fără obiect iar în ceea ce priveşte cererea de despăgubiri, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
-ca urmare a modificării art.9 din Legea nr.156/2000 prin Ordonanţa de Guvern nr.43 din 25 iulie 2002, desfăşurareaactivităţii de către agenţii de ocupare a forţei de muncă nu mai este condiţionată de obţinerea certificatului de acreditare emis de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale,astfel că sub aspectul primului capăt de cerere, acţiunea a rămas fără obiect;
-în contencios administrativ, reclamantul poate solicita, alăturat acţiunii în anularea actului administrativ şi despăgubiri materiale sau morale sau îşi poate rezerva acest drept pe calea dreptului comun;
-faţă de faptul că despăgubirile pot fi acordate numai în situaţia în care acţiunea a fost admisă în tot sau în parte şi cum primul capăt de cerere al reclamantului a fost respins ca rămas fără obiect, cererea de despăgubiri urmează să fie respinsă ca inadmisibilă;
-întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra legalităţii actului contestat, reclamantul nu mai poate obţine despăgubiri materiale sau morale pe calea prevăzută de art.11 din Legea nr.29/1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta,criticând-o ca nelegală.
Prin motivele de recurs, recurenta a arătat, în esenţă, următoarele:
-instanţa trebuia să analizeze refuzul autorităţii administrative de recunoaştere a dreptului invocat de reclamantă, prin raportare la reglementarea legală în vigoare la momentul la care a cerut recunoaşterea dreptului, aceasta fiind Legea nr.156/2000 iar împrejurarea că, ulterior investirii instanţei, a intervenit o reglementare legală în acord cu realitatea activităţii desfăşurată de reclamantă, nu poate duce la concluzia că acţiunea a rămas fără obiect;
-deşi reclamanta, prin petitul cererii, a solicitat mai întâi anularea actului administrativ prin carepârâtul i-a comunicat refuzul de a-i recunoaşte dreptul la desfăşurarea unei activităţi în condiţiile Legii nr.156/2000, instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere de a cărui dezlegare depinde soluţionarea cererii de despăgubiri;
-instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de despăgubiri fără a pune în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acestei cereri;
-instanţa putea să aprecieze ca rămasă fără obiect doar solicitarea reclamantei cu privirela obligarea pârâtului la emiterea certificatului de acreditare iar nu şi cererea de anulare a actului administrativ prin care pârâta i-a refuzat acreditarea pe care legea o impunea la acel moment.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art.3041 C. proc. civ., această instanţă constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.
Prin acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă în temeiul art.1, alin (1) din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a fost chemată să se pronunţe asupra legalităţii refuzului autorităţii administrative pârâte de a-i recunoaşte reclamantei dreptul la desfăşurarea unei activităţi de mediere a angajării cetăţenilor români în străinătate, în condiţiile Legii nr.156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate.
Potrivit art.8 din legea sus-menţionată, agenţii de ocupare a forţei de muncă pot presta servicii de mediere a angajării cetăţenilor români în străinătate numai după acreditarea lor de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.
La data la care instanţa de fond a fost investită cu soluţionarea acţiunii, reglementarea art.8 din Legea nr.156/2000 era în vigoare, astfel că instanţa avea obligaţia să se pronunţe asupra legalităţii refuzului autorităţii pârâte de a-i acorda reclamantei acreditarea prevăzută de lege.
Faptul că ulterior introducerii acţiunii, prin art.1 pct.11 din Ordonanţa de Guvern nr.43 din 25 iulie 2002 pentru modificarea Legii nr.156/2000, art.8 al acestei legi a fost abrogat, nu este de natură să ducă la respingerea capătului de cerere principal, ca rămas fără obiect.
În cauza de faţă, abrogarea reglementării art.8 din Legea nr.156/2000 are consecinţe doar asupra capătuluide cerere privind obligarea autorităţii pârâte la emiterea certificatului de acreditare a reclamantei, ca agent de ocupare a forţei de muncă, acest capăt de cerere rămânând, pe parcursul soluţionării cauzei, fără obiect.
Cât priveşte cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, instanţa de fond a procedat la respingerea acesteia ca inadmisibilă, fără a pune în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii cererii.
De menţionat că soluţionarea cererii de despăgubiri cade sub incidenţa reglementării art.11 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, potrivit căreia, în cazul admiterii cererii principale, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute.
Prin urmare, numai după dezlegarea fonduluilitigios al cauzei, instanţa va putea soluţiona cererea de despăgubiri.
Cum în cauză fondul litigios nu a fost soluţionat, recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi casată iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe în conformitate cu prevederile art.313 C. proc. civl
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de S.C."R.I." SA Constanţa împotriva sentinţei civile nr.112 din 19 septembrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 15 ianuarie 2004
| ← CSJ. Decizia nr. 696/2002. Contencios. Pensie. Recurs | CSJ. Decizia nr. 703/2002. Contencios. Recurs anulare decizie... → |
|---|
