CSJ. Decizia nr. 816/2002. Contencios. Recurs anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.816
Dosar nr.495/2002
Şedinţa publică din27 februarie 2003
La 20 februarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declaratede Ministerul Finanţelor Publice şi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr.1387 din 18 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ.
Dezbaterile au fost consemnate în încheiere cu data de 20 februarie 2003 iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 27 februarie 2003.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 octombrie 1999, reclamanta SC „Q.I.I." SRL a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, solicitând anularea deciziei nr.2127/1999 şi a actelor administrative premergătoare.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr.2127/1999 i s-a respins contestaţia formulată împotriva dispoziţiei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat al municipiului Bucureşti, în mod nejustificat.
Prin procesul verbal nr.53945/1997, completat prin nota adiţională din 4 iulie 1997 organul de control a stabilit sume de plată constând din impozit datorat pentru salariile persoanelor străine care îşi desfăşoară activitatea la C.P., în interesul reclamantei şi majorări de întârziere aferente.
Astfel se precizează că, pentru perioada 1996-31 mai 1997, organul de control a stabilit obligaţia de plată a următoarelor sume:
152.681 USD – impozit pe salarii; 26.288 USD – majorări de întârziere şi 89.973.000 lei majorări de întârziere. Societatea a calculat impozitul fără să ia în calcul diurna de deplasare şi indemnizaţia de instalare şi a rezultat obligaţia de a plăti suma de 90.582 USD, sumă care a fost virată la bugetul statului în echivalentul în lei, la cursul dolarului de la data plăţii.
Reclamanta a precizat că înţelege să conteste actul de control pentru diferenţele rămase: 47.069 USD – impozit pe salarii aferent diurnei; 15.030 USD – impozit pe salarii aferent indemnizaţiei de instalare şi majorările de întârziere. Cu privire la aceste sume s-a susţinut că, potrivit art.6 din Legea nr.32/1991, modificată şi completată, nu se cuprind în venitul lunar impozabil şi nu se impun sumele plătite în baza contractelor de muncă, a statutelor sau a dispoziţiilor legale, cu ocazia mutării sau transferării în interesul serviciului a unui salariat într-o altă localitate, sumele plătite pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în interesul serviciului, precum şi indemnizaţia care se plăteşte la încadrarea în funcţie. Organele de control au făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art.1 şi 2 din Legea nr.32/1991. S-a precizat că în Legea nr.32/1991 nu se stipulează că se impozitează diurna. S-a reţinut în mod greşit în Hotărârea nr.5 din 28 iulie 1997 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti că diurna se impozitează, făcându-se referire la art.6 din legea susmenţionată dar textul prevede că diurna pentru cetăţenii români nu se impozitează.
Referitor la indemnizaţia de transfer s-a susţinut că greşit s-a invocat ca temei de drept art.2 alin.1 din Legea nr.32/1991 atât timp cât nu reprezintă un venit lunar. Prin sentinţa civilă nr.268/2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ s-a admis în parte acţiunea, s-a anulat în parte Decizia nr.2127/1999, dispoziţia nr.99/1999, hotărârea nr.5/1997, procesul verbal nr.53945/1997 şi nota adiţională pentru suma de 15.030 USD impozit pe salariu aferent indemnizaţiei de instalare şi majorările aferente.
Recursul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanta SC „Q.I.I." SRL a fost admis prin Decizia nr.1336/2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia de contencios administrativ.S-a casat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice a fost respins ca tardiv formulat.
Motivul casării a fost acela că, instanţa de fond a soluţionat cauza, fără a cita Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti, care a emis dispoziţia nr.99/1998 prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva hotărârii nr.5/1997 a Direcţiei de Impozite şi Taxe,care a soluţionat obiecţiunile la procesul verbal de control nr.53945/1997 şi la nota adiţională a procesului verbal.
Rejudecând cauza în fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ prin sentinţa civilă nr.1387 din 18 octombrie 2001, a admis acţiunea precizată de reclamanta SC „Q.I.I." SRL în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti. A anulat în parte Decizia nr.2127/1999 a Ministerului Finanţelor Publice, dispoziţia nr.99/1999 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti, hotărârea nr.5/1997, procesul verbal de control nr.53945/1997 şi nota de control cu privire la sumele de 47.069 USD – impozit aferent diurnei; 15.030 USD – impozit aferent indemnizaţiei de instalare; 26,288 USD – majorări de întârziere şi 89.973.007 lei majorări de întârziere, exonerând reclamanta de plata acestor sume.
In motivarea soluţiei s-a reţinut căpersonalul, pentru care s-a stabilit obligaţia de plată a reclamantei, are contract de muncă încheiat cu firma Teremco – Limited Cipru, iar această firmă a încheiat cu reclamanta contractul nr.2/1995, prin care s-a obligat să asigurepersonalului de specialitate activităţi în domeniul Club Casino, respectivele persoane având obligaţia declarării veniturilor realizate la organele fiscale în raza cărora îşi are sediul firma la care lucrează, astfel că reclamanta nu poate răspunde pentru neplata impozitului de către persoanele fizice nerezidente, beneficiare ale veniturilor.
Şi această hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti ambii pârâţii criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeincie, susţinând în esenţă că, obligaţia de a calcula, reţine şi vira impozitul pe salarii aferent veniturilor realizate de persoanele fizice nerezidente din activităţi desfăşurate pe teritoriul României, revine firmelor la care îşi desfăşoară activităţile respective, iar nu persoanelor fizice care prestează serviciile, aşa cum eronat a reţinut instanţa. Intrucât reclamanta nu a prezentat certificatele de rezidenţă fiscală ale persoanelor fizice nerezidente, angajate ale firmei T.L.C., aceasta trebuia să evidenţieze şi să vireze la bugetul statului, impozitul pe veniturile salariale realizate de aceste persoane, fiind supuse impozitării atât diurna, cât şi indemnizaţia de instalare.
Ministerul Finanţelor Publice criticând sentinţa atacată şi cu privire la obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 17.436.307 lei taxă de timbru, susţinând că prin această dispoziţie au fost încălcate dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.105/1997.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, probele administrate în cauză, precum şi dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit constatărilor organelor de control şi scrisorilor de angajare, persoanele angajate de firma străină T.L.C., primesc pe perioada activităţii desfăşurate în România următoarele: salariul, o diurnă zilnică inclusă în salariu, o indemnizaţie pentru acoperirea rezonabilă a cheltuielilor de transport din ţara de reşedinţă în România şio indemnizaţie înainte de transfer.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.32/1991 republicată, privind impozitul pe salarii, sunt supuse impozitării, „veniturile sub formă de salarii şi alte drepturi salariale realizate de către persoanele fizice române sau străine pe teritoriul României", iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol: „se consideră salarii realizate pe teritoriul României, salarile plătite în bani şi în natură,primite de către salariaţi de la persoanele fizice sau juridice care au domiciliul sau sediul pe teritoriul României, precum şi salariile primite din străinătate de către persoanele care îşi desfăşoară activitatea în România".
Conform art.2 din aceeaşi lege, venitul impozabil cuprinde totalitatea sumelor primite în cursul unei luni şi sunt realizate din „salarii de orice fel..... indemnizaţiide orice fel.....".
In baza art.6 alin.1 lit.a din aceeaşilege:"nu se cuprind în venitul lunar impozabilşi nu se impun sumele plătite în baza contractelor de muncă, a statutelor saudispoziţiilor legale, cu ocazia mutării sau transferării în interesul serviciului a unui salariat, dintr-o altă localitate, sumele plătite pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în interesul serviciului, precum şi indemnizaţiile care se plătesc la încadrarea în funcţie.
Circulara nr.21550 din 23 septembrie 1996 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, în legătură cu modul de aplicare a Legii nr.32/1991 republicată, (publicată în Monitorul Oficial nr.321 din 3 decembrie 1996 )prevedeîn cazul persoanelor fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România, că firmele la care, pe baza contractelor încheiate se desfăşoară asemenea activităţi, răspund de încasarea impozitelor şi taxelor datorate ţării noastre de către persoanele fizice nerezidente şi au obligaţia să informeze în acest sens organele fiscale teritoriale din subordinea Ministerului Finanţelor Publice cu privire la prezenţa acestora şi la activitatea desfăşurată în cadrul firmei în urma căreia se obţin venituri de natura salariilor şi a altor drepturi salariale.
In consecinţă, se reţine ca întemeiat motivul de recurs pentru obligarea reclamantei la plata sumei de 47.069 USD – reprezentând impozit aferent diurnei şi majorări de întârziere.
Diurna acordată în cauză, persoanelor fizice nerezidente, sub forma unei sumei fixe (15 USD pe zi), inclusă în salariu nu au caracterul şi destinaţia diurnei reglementată pentru salariaţii români, această sumă reprezentând în fapt salariu chiar dacă este denumită altfel, fiind supusă impozitării, în baza art.1 alin.1 din Legea nr.32/1991.
Pentru salariaţii români, diurna se acordă în cuantum variabil, limitat la cheltuieli de cazare şi masă pentru perioada relativ scurtă a delegării sau detaşării, cu obligaţia decontării.
Cu privire la motivul de recurs pentru obligarea reclamantei de a plăti 15.030 USD – impozit aferent indemnizaţiei de instalare, aceasta urmează a fi respins, întrucât indemnizaţia în discuţie reprezintă o „sumă plătită .... cu ocazia mutării sau transferării în altă localitate", sumă exceptată de la impozitare, potrivit art.6 alin.1 lit.a din Legea nr.32/1991 republicată, situaţie în care reclamanta nu datorează nici majorările de întârziere aferente acestei sume. Motivul de recurs privind obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 17.436.307 lei taxă de timbru urmează a fi respins în temeiul prevederilor art.274 (1) Cod de procedură civilă.
Aşa fiind, recursurile declarate de pârâţi sunt fondate, potrivit considerentelorde mai sus şi urmează a fi admise ca atare. Se va casa sentinţa atacată cu privire la suma de 47.069 USD – impozit aferent diurnei şi majorărilor de întârziere stabilite pentru acest impozit, respingând acţiunea cu privire la aceste sume – Ministerul Finanţelor Publice va fi obligat să restituie reclamantei, taxa de timbru plătită în faza procedurii administrativ jurisdicţională pentru suma de 15.030 USD reprezentând impozit pe indemnizaţia de instalare, precum şi pentru majorările de întârziere aferente acestei sume. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declaratede Ministerul Finanţelor Publice şi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr.1387 din 18 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată cu privire la suma de 47.069 USD – impozit aferent diurnei şi majorările de întârziere stabilite pentru acest impozit, respingând acţiunea cu privire la aceste sume.
Obligă Ministerul Finanţelor Publice să restituie reclamantei SC „Q.I.I." SRL taxa de timbru plătită în faza procedurii administrativ jurisdicţionale pentru suma de 15.030 USD reprezentând impozit pentru indemnizaţia de instalare precum şi pentru majorările de întârziere aferente acestei sume.
Menţine celelalte dispoziţii.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 813/2002. Contencios. Anulare certificat de... | CSJ. Decizia nr. 818/2002. Contencios. Recurs anulare decizie si... → |
|---|
