CSJ. Decizia nr. 818/2002. Contencios. Recurs anulare decizie si adresa A.N.R.E. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.818
Dosar nr.111/2002
Şedinţa publică din 28 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de S.N.P. „P." SA Bucureşti – Sucursala P. Ploieşti împotriva sentinţei civile nr.1485 din 7 noiembrie 2001 aCurţii de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat: recurenta reclamantăS.N.P. „P." SA Bucureşti reprezentată de consilierul juridic H. C. C. şi intimata pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei Bucureşti prin consilierul juridic M. N.
Procedura completă.
Consilierul juridic H. C. C. a precizat că sentinţa pe care înţelege să o conteste are numărul 1485 din 7 noiembrie 2001 şi nu nr.1301 din aceeaşi dată, aşa cum a fost eronat înscrisă în motivele de recurs. Totodată, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi în fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Consilierul juridic M. N. a pus concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 12 decembrie 2001, Societatea Naţională a Petrolului „P." SA, Sucursala P. Ploieşti a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr.1301 din 7 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, solicitând casarea hotărârii pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1.În motivarea recursului, se susţine că în mod greşitinstanţa de fond a apreciat că potrivit art.69 alin.2lit.e din OUG nr.63/1999 privind energia electrică şi termică, Decizia prin careA.N.R.E. (Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei) soluţionează divergenţa precontractuală, este obligatorie pentru părţile contractante. A.N.R.E. nu are competenţa de a interveni în raporturile contractuale cu privire la modalităţile de efectuare a compensărilor, aceasta pronunţându-se asupra cuantumului penalităţilor şi a termenelor de plată afacturilor din contractul încheiat între părţi, acestea fiind clauze minimale şi ca urmare obligaţii între părţi, din contractul-cadru de furnizare a energiei electrice. Contractul-cadru este aprobat prin Decizia Preşedintelelui A.N.R.E. nr.57/1999 publicat în Monitorul Oficial nr.623 din 21.12..1999, iar între părţi operează compensări în temeiul Ordinului Ministrului Industriei şi Comerţului nr.304/2000.
Recurenta a mai precizat că nu a solicitat un nou cuantum al penalităţilor sau absolvirea de plata acestora, ci ca acestea să nu se aplice în cazul când între părţi au loc ca modalităţi deplată operaţii de compensare reciprocă.
2. S-a mai susţinut că în mod greşit instanţa de judecată a considerat că nu suntîntrunite cerinţele art.1 şi 11 din Legea nr.29/1990,respectiv că nu s-ar fi făcut dovada unui drept recunoscut de lege printr-un act administrativ.
3. S-a mai susţinut că deşi recurenta ar fi invocat atât în acţiunea iniţială, cât şi în răspunsul la întâmpinare (nr.14890 din 3 septembrie 2001) prevederile Legii nr.193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în mod nejustificatinstanţa de fond nu le-a luat în considerare.
Recurenta a susţinut că a fost obligată să promoveze acţiunea, întrucât furnizorul a refuzat săinsereze în contractul de furnizare a energiei electrice o clauză care ar fi completat numai prevederile referitoare la modul de calcul al penalităţilor în cazul în care între părţi este în curs de derulare procedura de compensare a datoriilor fără a modifica cu nimic cuantumul penalităţilorsau alte clauze din contract, cât şi invocarea de către A.N.R.E. a Decizieinr.57/1999, care de faptconsfinţeşte un contract-cadru pe care nu are posibilitatea de a-l influenţa în calitate de consumator.
Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a depus la fila 10 dosar nr.111/2002 al Curţii Supreme de Justiţie, întâmpinare prin caresolicită respingerea recursului canefondat, întrucât intimata nu are competenţa de a interveni în raporturile contractuale cu privire la modalităţile de efectuare a compensărilor.
Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei s-a pronunţat asupra cuantumului penalităţilor şi a termenelor de plată a facturilor din contractul încheiat între părţi, acestea fiind clauze minimale şi ca urmare obligatorii pentru părţi, din contractul-cadru de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Decizia Preşedintelui A.N.R.E. nr.57/1999 publicat în Monitorul Oficial al României Partea I nr.623 din 21 decembrie 1999.
Cât priveşte compensarea ce intervineîn plăţi, ea se face potrivit Ordinului Ministrului Industriei şi Comerţului nr.304/2000 şi a Protocolului încheiat între societăţi la nivel central.
Când între părţi intervine compensarea ca mod de stingere a obligaţiilor, susţine intimata, ordinele de compensare trebuie emise la data scadenţei obligaţiei de plată, în sens contrar,datorându-se penalităţi de întârziere.
Deci, indiferent de modalităţile de stingere a obligaţiei dacă aceasta nu operează la scadenţă, în mod automat se datorează penalităţi.
Cât priveşte Legea nr.193/2000, intimata a susţinut în întâmpinarea depusă că prevederile privind clauzele abuzive întrecomercianţi şi consumatori, nu au relevanţă în cauză, aceasta neputând retroactiva.
Decizia Preşedintelui A.N.R.E. nr.57/1999 care aprobă contractul-cadru de furnizare a energiei electrice a fost publicat şi a intrat în vigoare în decembrie 1999, ca urmare nu se poate dispune anularea unor clauze din acesta ca urmare aapariţiei Legii nr.193/2000.
Eventual Legea nr.193/2000 se poate invoca pentru contractele-cadru ce vor fi emise ulterior acestei legi.
Mai mult se precizează de intimată că recurenta a solicitat o derogare de la termenele de plată, care nu poate fi primită, întrucât ar fi încălcate chiar principiile de drept comercial.
Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiţiereţine că prin sentinţa civilă nr.1485 din 7 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea conexă, formulată de reclamanta S.N.P."P." SA Bucureşti – Sucursala P. Ploieşti în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.) ca nefondată.
În cauză au fost atacate: Decizia nr.535 din 30 mai 2001 emisă de A.N.R.E. şi Decizia nr.538 din 10 mai 2001 (prin conexarea dosarului nr.1302/2000 la dosarul nr.1301/2001 ale Curţii de Apel Bucureşti) şi adresa nr.1317 din 29 iunie 2001 prin care s-au respins contestaţiile formulate, decizii prin care A.N.R.E. soluţiona neînţelegerile apărute la încheierea contractelor de furnizare a energiei electrice nr.492 /2000; 21447/2000, 470/2000, 21856/2001, 210609/2001, 833/2001 şi 2100663/2001 între S.N.P. „P." SA – Sucursala P. Ploieşti şi SC „E." SA – Sucursala de Distribuţie Ploieşti.
Cele două decizii atacate în cauză au caracter obligatoriu pentru părţile în cauză (art.69 alin.2 lit.e din OUG nr.63/1999).
În mod corect instanţa de fond a reţinut că A.N.R.E. nu are competenţa de a interveni în raporturile contractuale cu privire la modalităţile de efectuare a compensărilor, aceasta fiind o clauză minimală, deci obligatorie pentru părţi aşa cum rezultă din contractul-cadru de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Decizia Preşedintelui A.N.R.E. nr.57/1999 publicat înMonitorul Oficial Partea I – nr.623 din 21 decembrie 1999.
Între părţi operează compensarea în temeiul Ordinului Ministerului Industriei şi Comerţului nr.304/2000.
Atunci când întrepărţiintervinecompensarea ca mod de stingere a obligaţiilor, ordinele de compensare trebuie emise la data scadenţei obligaţiei de plată, în sens contrar datorindu-se penalităţide întârziere.
Deci nu se poate modifica contractul cadru prin introducerea unei clauze aşa cum a cerut recurenta pentru a se evita plata de penalităţi din cauzaoperaţiunilor prealabile compensatorii (comunicarea situaţiei din teritoriu, compensarea cu terţe persoane) pentru că în primul rând, A.N.R.E. nu poate interveni în raporturile contractuale dintre părţi, iar în al II-lea rând cât timp A.N.R.E. a considerat clauza penală esenţială pentru contract (situaţie necontestată de reclamantă), respectiv dacă la scadenţă nu se efectuează plata, estenormal să se plătească penalităţi. Aceasta indiferent de modalitatea de stingere a obligaţiei, deci implicitcompensare.
Cum deci cauza penală în discuţie este în legătură cu răspunderea debitoruluivinovat deneexecutarea obligaţiei asumate, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea, nefăcându-se dovada vătămării unui drept recunoscut de lege.
Legea nr.193/2000 invocată în recurs este posterioară contractului-cadru încheiat de părţi, deci eventuala discutare a unor clauze considerate abuzive se poate face numai pentru viitor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S.N.P. „P." SA Bucureşti – Sucursala P. Ploieşti împotriva sentinţei civile nr.1485 din 7 noiembrie 2001 aCurţii de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 816/2002. Contencios. Recurs anulare act... | CSJ. Decizia nr. 825/2002. Contencios. Anulare executare act... → |
|---|
