Acţiune în contencios administrativ. Ordonanţe ale C.N.V.M. de suspendare a activităţii fondurilor F.N.I. şi F.NA. Neîndeplinirea condiţiei referitoare la un drept subiectiv vătămat prin actele atacate. Respingerea acţiunii
| Comentarii |
|
Ordonanţele C.N. V.M. nr. 2325 şi 2326 din 5 septembrie 2000 de suspendare a activităţii fondurilor F.N.I. şi F.N.A. pe 90, respectiv 60 de zile, reprezintă măsuri de protecţie a investitorilor celor două fonduri şi, prin urmare, nu pot prejudicia drepturile reclamanţilor. De altfel, aceştia nici măcar nu au dovedit vătămarea vreunui drept subiectiv.
In consecinţă, acţiunea în contencios administrativ este neîntemeiată, recursul reclamanţilor fiind, de asemenea, respins.
(Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 2685 din 17 septembrie 2001)
CURTEA,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1884/2000 reclamanţii M. N. şi A.N.P.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, anularea Ordonanţelor nr. 2325 şi 2326 din 5 septembrie 2000 emise de pârâţi prin care a fost suspendată pe 90 de zile şi respectiv 60 de zile activitatea fondurilor F.N.I. şi F.N.A., cu cheltuieli de judecată.
în motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin Ordonanţele nr. 2325 şi nr. 2326 din 5 septembrie 2000 emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare s-au încălcat dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 24/1993.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ, analizând cauza s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 116/602/2001 prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând în esenţă, că acţiunea nu îndeplineşte condiţiile revăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în sensul că reclamanţii nu au un drept concret, propriu prevăzut de lege prin care să fi fost în fapt vătămaţi, prin Ordinele nr. 2325 şi nr. 2326 din 5 septembrie 2000 de suspendare a activitătii F.N.I. si F.N.A.
Măsura suspendării titlurilor de participare ale
F.N.I. şi F.N.A. cu 90 de zile şi respectiv cu 60 de zile este legală şi nu prejudiciază drepturile reclamanţilor fiind o măsură de protecţia investitorilor celor două fonduri.
S-a mai reţinut de către instanţă că reclamanţii nu au probat în concret în ce mod măsura prelungirii suspendării fondurilor dispuse prin cele două ordonanţe au împiedicat întrunirea şi organizarea Adunării Generale a Investitorilor, care se putea întruni oricând.
Se mai arată că neavând un drept prevăzut de lege care să fi fost încălcat prin actele administrate, reclamanţii nu au suferit nici o încălcare a drepturilor
lor şi nici un prejudiciu prin menţinerea suspendării activităţii celor două fonduri.
Nemulţumit de soluţia astfel pronunţată a declarat recurs M. N., în nume personal şi ca reprezentant legal al A.N.P.I., solicitând casarea sentinţei ca netemeinică şi nelegală.
Ca prim motiv de casare recurenţii au susţinut că prin sentinţa atacată au fost încălcate dispoziţiile
O. G. nr. 24/1993, potrivit cărora suspendarea fondurilor de investiţii nu poate depăşi 10 zile lucrătoare. Prin suspendarea dispusă de C.N.V.M. investitorii au fost împiedicaţi sistematic să cunoască realitatea celor două fonduri pentru a se putea pregăti Adunarea Generală a Investitorilor.
A mai arătat că au fost împiedicaţi să intre în posesia evidenţei investitorilor şi a sumelor de bani necesare pentru contractarea şi consultarea tuturor investitorilor, fapt care a împiedicat convocarea Adunării Generale a Investitorilor F.N.I. şi F.N.A.
în fine, se mai susţine de către recurent că dacă în termen de 90 de zile Adunarea Generală a Investitorilor s-ar fi întrunit, ar fi fost în măsură să pună în aplicare decizia Curţii Supreme de Justiţie -Secţia comercială prin care s-a constatat valabilitatea contractului de cauţiune (fideiusiune) în cazul F.N.I. şi nu ar fi suferit prejudiciul pentru a cărui întindere va formula o acţiune distinctă.
Curtea, examinând cauza în raport de criticile formulate, de susţinerile părţilor şi a actelor de la dosar, va constata recursul nefondat şi-l va respinge ca atare, pentru cele ce urmează:
Pentru ca reclamanţii să aibă acces la recurs în contencios administrativ, trebuie să îndeplinească cerinţele art. 1 din Legea nr. 29/1990 care prevăd că: „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi recuperarea pagubei care i-a fost cauzată".
Prima instanţă a reţinut corect că prin emiterea celor două decizii nu s-a vătămat vreun drept şi nu s-a creat nici o pagubă investitorilor.
în acest sens subliniem că ceea ce s-a suspendat prin decizia atacată a fost activitatea de emisiune şi de răscumpărare a titlurilor de participare.
Astfel, în ce priveşte suspendarea activităţii privind emisiunea de titluri, raţiunea măsurii este evidentă, faţă de precaritatea gravă a situaţiei financiare a fondurilor, emisiunea asupra interesului public, putând antrena pierderea şi a altor sume de către investitori.
Pe de altă parte, drepturile deja dobândite de investitori au fost protejate prin aceea că s-a interzis posibilitatea răscumpărării titlurilor de participare care s-ar fi putut realiza în mod discriminatoriu în beneficiul unor persoane favorizate.
în cauză, nu s-a făcut nici o dovadă cu privire la prejudiciul concret, suferit de reclamanţi ca urmare a suspendării dispuse.
Măsurile luate îşi au temeiul în dispoziţiile legale care prevăd majorarea activităţii celor două fonduri pe când suspendarea celor două fonduri se decide până la data când o nouă societate de administrare îşi asumă cu acordul investitorilor administrarea celor două fonduri, o fuziune sau o lichidare a fondurilor.
în fine este de observat că termenele pentru care s-au acordat suspendările respective au fost epuizate, solicitările reclamanţilor văzându-se în prezent lipsite de interes juridic. De menţionat în plus că recurenţii nu au susţinut şi nici nu ar fi avut temeiuri, că prin existenţa suspendării nu au putut valorifica un anumit drept patrimonial sau că prin executarea lui cu întârziere - după încetarea suspendării - au suferit un prejudiciu cert, concret, ce nu a mai putut fi reparat.
Faţă de cele de mai sus, Curtea constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi netemeinică şi că nici unul din motivele de casare invocate nu poate fi primit.
| ← Contestaţie in anulare. Neîndeplinirea procedurii de citare... | Acţiune în contencios administrativ. Decizie a D.G.M.P.S. de... → |
|---|
