CSJ. Decizia nr. 1156/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1156/2003
Dosar nr. 2789/2002
Şedinţa publică din 21 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 15 octombrie 2002, la Curtea de Apel Oradea, Casa Judeţeană de Pensii Bihor a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 445/2002, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, privind pe reclamantul-intimat M.L.
În motivarea recursului, recurenta a susţinut că întrucât reclamantul nu era născut la data strămutării părinţilor săi, şi ca urmare, nu avea un domiciliu de unde să fi fost strămutat în altă localitate, decât cea de domiciliu, din motive etnice, aşa cum expres şi limitativ prevede art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, s-a respins de comisie, cererea formulată de petent.
Recurenta susţine că strămutarea în altă localitate, decât cea de domiciliu, este o modalitate de persecuţie etnică, cu condiţia ca persoana respectivă să existe cu capacitate juridică la data strămutării.
Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiţie reţine că prin sentinţa nr. 445 din 16 septembrie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis acţiunea introdusă de reclamantul M.L. şi s-a anulat hotărârea nr. 876 din 18 iunie 2002, emisă de pârâta care a fost obligată să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a reţinut că strămutarea, respectiv refugierea pe criterii etnice, este o modalitate de persecuţie, constând în privarea persoanei de folosinţa locuinţei sale şi a tuturor bunurilor avute în localitatea de domiciliu şi obligarea să accepte condiţiile ce i s-au oferit în localitatea în care a fost strămutat, refugiat.
Mai mult, instanţa a reţinut că întrucât „în conformitate cu art. 100 C. fam., domiciliul copilului minor este la părinţii săi, şi copii născuţi în localitatea în care părinţii au fost strămutaţi, dobândindesc acelaşi statut juridic cu cel al părinţilor, respectiv acela de strămutat, refugiat pe perioada cuprinsă de la data naşterii lor, până la data retrocedării pământului românesc, când a încetat persecuţia etnică".
Hotărârea atacată este legală şi temeinică, în mod corect instanţa de fond interpretând şi aplicând art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 şi a Normelor pentru aplicarea prevederilor OG nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, adoptate prin HG nr. 127/2002.
Conform art. 2 din HG nr. 127/2002: „prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în temeiul OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".
In această categorie se includ persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie, ca urmare a unui tratat bilateral.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond, copilul, conform art. 100 C. fam., are domiciliul la părinţilor săi. În speţă, domiciliul părinţilor reclamantului a fost în Oradea, de unde aceştia au fost strămutaţi în oraşul Beiuş, unde, în condiţii de refugiu s-a născut reclamantul.
Este de necontestat că în condiţiile economice, politice, în care s-a petrecut acest refugiu din motive etnice, reclamantul s-a născut şi a trăit în condiţii vitrege, impuse, şi pentru care nici părinţii săi şi nici el nu aveau nici o vină. Susţinerile recurentei reprezintă o interpretare în afara spiritului Legii nr. 189/2000, de reparare a prejudiciilor celor ce au fost supuşi la persecuţii etnice.
Deşi reclamantul-intimat nu mai este copil, este de observat, în spiritul alinierii legislaţiei interne la legislaţia europeană, în condiţiile principiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală prin Rezoluţia 217 A din 10 decembrie 1948, în Legea nr. 189/2000, aşa cum a fost modificată, trebuia să se aibă în vedere, şi Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 20 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990 şi ratificată de România, prin Legea nr. 18 (M. Of. nr. 109/28.09.1990).
Aceasta, în condiţiile existenţei art. 20 pct. 1 şi 2 din Constituţia României, privind Tratatele Internaţionale referitoare la Drepturile Omului.
Cât timp reclamantul s-a născut în condiţiile strămutării părinţilor săi, acesta a dobândit şi el statutul de strămutat, neputându-se considera că părinţii săi au fost strămutaţi, şi el nu, numai pentru că nu era născut în momentul alungării, neputându-se considera că protecţia, îngrijirea copilului, bunăstarea sa, au fost aceleaşi cu cele de care ar fi beneficiat copilul, dacă părinţii săi n-ar fi fost discriminaţi etnic şi nu ar fi fost strămutaţi.
Condiţia umană, procesele biologice fireşti sunt elemente de care nu se poate să nu se ţină seama şi să se considere artificial că dacă reclamantul nu era născut, nu a fost suspus persecuţiei etnice, cât timp s-a dovedit că părinţii lui au fost strămutaţi, condiţiile grele de viaţă acţionând în acelaşi fel, dacă nu mai puternic, nu mai asupra părinţilor săi, dar şi asupra sa.
Hotărârea atacată în cauză fiind legală şi temeinică, recursul declarat va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 445/CA/P din 16 septembrie 2002, a Curţii de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1155/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 116/2003. Contencios → |
|---|
