CSJ. Decizia nr. 2150/2003. Contencios. Refuz solutionare reclamatie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2150/2003
Dosar nr. 2063/2002
Şedinţa publică din 3 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 martie 2001, reclamantul B.V. a chemat în judecată, în baza Legii nr. 29/1990, Ministerul de Interne, solicitând obligarea pârâtului prin hotărâre judecătorească la soluţionarea reclamaţiei ce i-a adresat-o cu recomandata nr. 37267 din 14 februarie 2001, întrucât soluţia comunicată cu adresa nr. 1103/S/5 ianuarie 2001 nu este legală.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că la 29 decembrie 2000 a solicitat conducerii Ministerului de Interne ca, în baza atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 40/1990 şi Legea nr. 26/1994, să dispună efectuarea unor verificări în sensul identificării unor persoane (nume, prenume şi domiciliu în Bucureşti) şi să-i comunice respectivele date, deoarece îi sunt necesare în vederea recuperării unor prejudicii şi pentru a putea formula plângere penală împotriva acestora. Pârâtul, arată reclamantul, i-a răspuns prin adresa nr. 1103/S/17 ianuarie 2001, numai că prin conţinutul său (recomandări privind competenţa altor instituţii), cât şi prin măsura de a-i restitui cererea, acest răspuns constituie în opinia sa un refuz de a respecta legea şi de a-i soluţiona cererea.
Totodată, reclamantul a arătat că s-a adresat din nou conducerii Ministerului de Interne prin recomandata nr. 37267 din 14 februarie 2001 cu o reclamaţie prealabilă sesizării instanţei, cerere care nu i-a fost soluţionată.
Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca nefondată acţiunea reclamantului reţinând, pe de o parte, că răspunsul comunicat de pârât nu este un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, iar pe de altă parte, că reclamantul nu se află în faţa unui refuz al unei autorităţi publice care să fie de natură a-i aduce o vătămare a drepturilor sale recunoscute de lege, chiar dacă acest răspuns nu este prin conţinutul său lămuritor pentru reclamant sau nu-l mulţumeşte.
În plus, instanţa de fond a reţinut că, prin diligenţele depuse, pârâtul a excedat atribuţiilor sale stabilite prin lege, identificând lucrători din cadrul Ministerului Finanţelor şi comunicând rezultatul verificării cu adresa nr. 2789/2001, cererea reclamantului primind astfel o rezolvare certă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea recursului său, recurentul a arătat că în mod nelegal instanţa de fond a refuzat să respecte şi să aplice prevederea şi obligaţia menţionată de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, în baza căreia pârâtul trebuia să-i răspundă la reclamaţia prealabilă ce i s-a adresat la 14 februarie 2001, lipsa răspunsului vătămându-l în drepturile sale conferite de Legea nr. 29/1990. Totodată, recurentul a susţinut şi că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că răspunsul dat nu ar fi un act administrativ şi că n-ar exista un refuz de soluţionare a cererii sale.
Printr-un alt motiv de recurs, recurentul a susţinut şi că instanţa de fond a refuzat a face aplicarea prevederilor art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. cu referire şi la art. 201 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. şi ale Legii nr. 40/1990 - art. 17 lit. a), f) şi g). -, ca şi ale Legii nr. 26/1994 - art. 15 lit. f), g) şi t) -, referitoare la obligaţia Ministerului de Interne de a identifica făptuitorii în cazul infracţiunilor pentru care sesizarea organului competent se face prin plângerea penală.
Recurentul a mai arătat că instanţa de fond, încălcând dispoziţiile art. 129 şi 261 C. proc. civ., nu a analizat şi nu s-a pronunţat în legătură cu obiectul real al acţiunii sale, respectiv nesoluţionarea reclamaţiei din 14 februarie 2001 şi nici nu a luat în discuţie şi în consideraţie situaţia expresă înfăţişată prin răspunsul la întâmpinare formulat la 4 martie 2002 cu încălcarea vădită şi a dreptului său la apărare.
Examinând sentinţa atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză şi cu toate prevederile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ. se constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse continuare.
Într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 20/1990, orice persoană fizică sau juridică dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
În cauză, recurentul-reclamant, prin cererea înregistrată la data de 15 ianuarie 2001, a cerut identificarea unor persoane din cadrul Ministerului Finanţelor şi din cadrul Ministerului Justiţiei şi comunicarea acestor date, în vederea tragerii lor la răspundere penală şi civilă.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 40/1990, astfel cum a fost modificat prin OUGnr. 218/2000 (modificată prin OUG nr. 291/2000), Ministerul de Interne are atât atribuţii privind asigurarea respectării legilor, a ordinii şi liniştii publice (I), cât şi atribuţii privind: prevenirea şi stingerea incendiilor (II); activitatea de paşapoarte, controlul trecerii frontierei şi evidenţa străinilor (III); arhivele statului (IV), precum şi alte atribuţii specifice (V).
Nici una însă din atribuţiile prevăzute de art. 17 alin. (I) lit. a), f) şi g) nu conferă recurentului-reclamant dreptul de a solicita verificări şi identificări de persoane fizice.
Totodată, nici dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum au fost modificate prin art. 5 din OUGnr. 96/2000 nu sunt incidente cauzei - cu referire expresă la art. 15 lit. f), g) şi t).
Aceasta cu atât mai mult cu cât prin art. 2 alin. (4) din Legea nr. 105/1996, nemodificat, prin OUG nr. 96/2000 se prevede că datele individuale referitoare la persoana fizică au caracter confidenţial şi că în toate cazurile acestea nu pot fi comunicate altor persoane fizice sau juridice decât în condiţiile legii.
De altfel, nici dispoziţiile Codului de procedură penală nu-i conferă recurentului pretinsele drepturi.
Prin urmare, din coroborarea tuturor textelor de lege mai sus arătate rezultă că exercitarea dreptului la informaţie a persoanei fizice nu poate excede limitele cadrului legal, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Pe de altă parte, se constată că recurentul-reclamant a depus la dosar doar copia cererii înregistrată cu nr. 1103/S/05 ianuarie 2001 şi adresa de răspuns cu nr. 1003/S/17 ianuarie 2001, fără a depune la dosarul cauzei şi reclamaţia din 14 februarie 2001 la care se referă în acţiune şi în răspunsul său la întâmpinare şi, mai mult recurentul-reclamant a menţionat în memoriul depus la dosarul de fond la 6 aprilie 2001 că ataşează adresa nr. 1103/S/17 ianuarie 2001, nu şi copii ale altor cereri sau înscrisuri.
Întrucât, însă, pârâtul nu a contestat nici existenţa şi nici conţinutul pretinsei reclamaţii, instanţa de fond n-a reţinut că recurentul-reclamant n-ar fi parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990 şi a păşit la judecarea fondului, reţinând în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Împrejurarea că răspunsul dat unei cereri a reclamantului îl nemulţumeşte pe acesta prin conţinutul său, nu este de natură a fi asimilat automat unui act administrativ, întrucât este de esenţa actului administrativ puterea sa de a crea efecte juridice prin el însuşi.
Or, în cauză, răspunsul comunicat prin adresa nr. 1103/S/ 17 ianuarie 2001 nu este un act administrativ în înţelesul art. 1 din Legea nr. 29/1990, ci doar o recomandare făcută recurentului-reclamant cu privire la competenţa instituţiilor de a-i rezolva cererea.
Nici lipsa unui răspuns cu privire la o pretinsă reclamaţie prin care se solicită aceeaşi soluţie ca în prima solicitare nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat de a soluţiona cererea, câtă vreme există deja un răspuns a cărui existenţă este necontestat.
În plus, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, Ministerul de Interne a comunicat acesteia o parte din informaţiile solicitate de recurentul-reclamant, precum şi motivul lipsei celeilalte părţi a informaţiei solicitate.
Totodată, din lucrările dosarului rezultă, pe de o parte, că instanţa de fond a avut un rol activ în sensul art. 129 C. proc. civ., iar pe de altă parte că sentinţa atacată este motivată în fapt şi drept în sensul art. 261 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse şi inexistenţa unor motive de casare de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.V. împotriva sentinţei civile nr. 38 din 25 martie 2002 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 215/2003. Contencios. Anulare decizie M.F.P.... | CSJ. Decizia nr. 2152/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
