CSJ. Decizia nr. 302/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/200. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 302/2003
Dosar nr. 1966/2002
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 aprilie 2002, la Curtea de Apel Oradea, reclamanta B.F. a solicitat să i se recunoască calitatea de beneficiară al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 şi OG nr. 242/2000, aprobată prin Legea nr. 367/2001, precum şi HG nr. 127/2000, privind aprobarea Normelor de aplicare a OG nr. 105/1999.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că a fost căsătorită cu defunctul său soţ B.V. şi că mama acestuia a fost nevoită în luna septembrie a anului 1940. să se refugieze din satul Mihai Bravu. judeţul Bihor, aflat în teritoriul vremelnic cedat din Ardealul de Nord, în Banat, situaţie comună pentru aproape toţi locuitorii satului. În timpul în care s-au petrecut aceste evenimente. mama soţului său era însărcinată, dând naştere copilului la data de 1 ianuarie 1941, când se afla în refugiu.
Casa Judeţeană de Pensii Bihor, prin hotărârea nr. 732 din 11 martie 2002, a respins cererea de recunoaştere a drepturilor sale, de beneficiară a prevederilor OG nr. 105/1999, în calitate de soţie supravieţuitoare, pe considerentul că soţul său „nu era născut la data strămutării părinţilor", neavând, aşadar, un domiciliu de unde să fi fost strămutat.
Instanţa învestită cu judecarea contestaţiei introduse împotriva acestei hotărâri, prin sentinţa nr. 325/CA/2002, a admis acţiunea, a anulat respectiva hotărâre şi a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
În considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut că persoanele care s-au născut în astfel de situaţii, se încadrează în prevederile legii, dobândind statutul juridic al părinţilor şi anume, acela de refugiaţi, respectiv domiciliul şi cetăţenia părinţilor din statul de origine, de unde s-au refugiat, dobândind doar un drept de şedere legală şi temporară pe teritoriul statului care a acordat statutul de refugiat.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta, reiterând motivarea hotărârii contestate şi susţinând că pentru a dobândi calitatea de refugiat, trebuia ca persoana respectivă să existe cu capacitate juridică la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speţă. A mai susţinut că legislaţia română nu recunoaşte capacitatea de folosinţă şi de domiciliu, fătului conceput, singura excepţie fiind aceea privind fătul conceput, născut viu, căruia i se deschide dreptul la succesiune.
Recursul este nefondat, cu precizările ce se vor aduce în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" din acelaşi cod.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceiaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.
Nu pot fi însuşite nici considerentele aduse de prima instanţă în motivarea soluţiei date, care altfel este corectă, în sensul că minorul dobândeşte cetăţenia părinţilor din statul de origine, de unde aceştia s-au refugiat, „având un drept de şedere legală şi temporară în statul primitor", deoarece aceste calificări de ordin teoretic nu corespund circumstanţelor particulare ale cauzei şi nici nu se vede care ar fi relevanţa lor în speţă, raportat strict la obiectul litigiului.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat în cauză se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se soluţia atacată, cu precizările aduse prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 325/VCA/2002 - P din 3 iunie 2002 a Curţii de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3016/2003. Contencios. La încheierea de... | CSJ. Decizia nr. 3023/2003. Contencios → |
|---|
