CSJ. Decizia nr. 3083/2003. Contencios. Anulare decizie de imputare emisa de M.A.A.P. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3083/2003
Dosar nr. 329/2003
Şedinţa publică din 8 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 29 mai 2002, reclamantul J.I. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, solicitând anularea deciziei de imputare nr. 74.076 din 11 aprilie 2002, pentru suma de 89.389.068 lei şi restituirea sumelor deja reţinute din salariu, împreună cu foloasele nerealizate.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că prin Decizia sus-menţionată i s-au imputat drepturile băneşti achitate de pârât lui C.N., în urma anulării măsurii de desfacere a contractului de muncă şi a reintegrării în funcţia avută la Direcţia audit Intern, conform sentinţei civile nr. 1280/2001 a Curţii de Apel Bucureşti.
Reclamantul a mai arătat că măsura de imputare a sumei este neîntemeiată şi lipsită de temei legal, întrucât a fost angajată în mod greşit răspunderea sa materială în calitate de director al Direcţiei de Audit Intern. Desfacerea contractului de muncă al salariatului C.N., prin emiterea ordinului nr. 143 din 31 ianuarie 2001, la propunerea Direcţiei Resurse Umane, astfel încât în mod greşit s-a imputat suma reprezentând drepturi băneşti, fără a se face vreo dovadă a culpei reclamantului care a acţionat legal şi cu bună credinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 121 din 20 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia de imputare şi a dispus obligarea pârâtului să restituie reclamantului sumele reţinute din salariu, în baza actului administrativ contestat.
Au fost respinse cererile privind acordarea foloaselor nerealizate şi cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamantul, în calitatea pe care o deţinea, a propus disponibilizarea salariatului C.N., având în vedere absenţele reale înregistrate în condica de prezenţă şi foaia colectivă de prezenţă, pentru lunile ianuarie şi februarie 2001.
După ce, prin ordinul nr. 143 din 31 ianuarie 2001, s-a dispus desfacerea contractului de muncă începând cu 1 februarie 2001, reclamantul a vizat certificatul medical prezentat de salariat pentru luna ianuarie 2001 şi l-a trimis compartimentelor juridic şi salarii-retribuţii cu menţiunea „spre cele legale".
Instanţa a mai reţinut că pârâtul a procedat nelegal la imputarea sumei către reclamant, a cărui culpabilitate nu a fost dovedită, unitatea procedând la desfacerea contractului de muncă fără respectarea cerinţelor legale şi apoi, persistând în menţinerea măsurii pe parcursul procesului intentat de salariat care în final, a fost reintegrat.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând ca motive de casare prevederile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Astfel, pârâtul a învederat că în raport de considerentele sentinţei prin care s-a dispus reintegrarea lui C.N., desfacerea contractului de muncă în perioada de incapacitate de muncă a salariatului, s-a decis să nu se promoveze recurs în acel litigiu de muncă, pentru a se evita majorarea despăgubirilor datorate.
S-a mai arătat că reaua-credinţă a reclamantului în luarea măsurii desfacerii contractului de muncă este evidentă, el neaducând la cunoştinţa conducerii ministerului depunerea certificatelor medicale, pentru a se dispune anularea ordinului nr. 143/2001. De asemenea, reclamantul a făcut propunerea de disponibilizare, cu motivarea că salariatul avea absenţe nemotivate şi nu finalizase nici o lucrare de la angajarea sa din luna septembrie 2000.
Deşi C.N. absentase lunile ianuarie şi februarie 2001, reclamantul nu a luat măsuri pentru a afla cauza absenţelor şi a informa celelalte compartimente ale ministerului, pentru a se întreprinde demersurile legale.
Mai mult, în luna martie 2001, reclamantul a vizat certificatul medical prezentat de salariat pentru luna ianuarie 2001, fără a ţine cont de faptul că acel înscris nu fusese depus în timp util şi fără a sesiza oficial conducerea, deşi litigiul de muncă era în curs.
Examinând cauza în raport de motivele invocate şi având în vedere prevederile art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
La antrenarea răspunderii materiale a reclamantului, pârâtul a avut în vedere dispoziţiile art. 78 alin. (1), cu referire la art. 77 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, precum şi art. 102 şi 136 C. muncii (Legea nr. 10/1972). Potrivit acestor prevederi, răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează. Totodată, el răspunde material şi în cazul în care a determinat cu rea-credinţă, aplicarea măsurii desfacerii contractului de muncă.
În speţă, obiectul deciziei de imputare vizează recuperarea pagubei produse ministerului prin desfacerea contractului de muncă al unui angajat, măsură infirmată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea autorităţii la despăgubiri.
Răspunderea materială a reclamantului numai pentru că, potrivit atribuţiilor sale de serviciu, în calitate de director al Direcţiei de Audit Intern, a propus desfacerea contractului de muncă al unui salariat, măsură ce s-a dovedit a fi greşită, a fost în mod eronat angajată. C. muncii, prin art. 136, restrânge o asemenea răspundere, numai în cazul expres prevăzut al relei-credinţe şi nu la orice formă de vinovăţie.
Soluţia instanţei de fond, de anulare a deciziei de imputare este legală şi temeinică, din probele administrate în cauză nedemonstrându-se în nici un mod reaua-credinţă a reclamantului, invocată de pârât.
Faptul că reclamantul, potrivit competenţei sale, l-a nominalizat pe acel salariat, pentru a fi disponibilizat, în situaţia referitoare la reîncadrarea personalului Direcţiei Audit Intern, urmare a evaluării conform structurii organizatorice aprobate, nu are semnificaţia condiţiei relei-credinţe, cerute de art. 136 C. muncii.
La data întocmirii acelei situaţii, 23 ianuarie 2001, salariatul respectiv înregistrase numeroase absenţe nemotivate şi existau deficienţe şi în activitatea profesională, aspecte care justificau propunerea de disponibilizare.
Împrejurarea că, ulterior desfacerii contractului de muncă, salariatul a justificat absenţele prezentând certificate medicale din care rezultă că a fost în incapacitate de muncă şi apoi, a fost reintegrat prin hotărâre judecătorească şi a primit drepturile băneşti de care a fost lipsit, nu poate sta la baza angajării răspunderii materiale a reclamantului.
Întrucât actele medicale care motivau absenţele angajatului nu au fost depuse în timp util, fapt recunoscut de pârât,– chiar dacă reclamantul nu le-ar fi adus la cunoştinţa celorlalte compartimente ale ministerului, nu se poate reţine că directorul Direcţiei Audit Intern a acţionat cu rea-credinţă şi a determinat desfacerea abuzivă a contractului de muncă.
În consecinţă, criticile formulate de pârât fiind neîntemeiate, Curtea va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului împotriva sentinţei civile nr. 1121 din 20 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3082/2003. Contencios. Anulare act control... | CSJ. Decizia nr. 3084/2003. Contencios. Anulare decizie D.G.V.si... → |
|---|
