CSJ. Decizia nr. 582/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 582/2003
Dosar nr. 1070/2002
Şedinţa publică din 12 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 noiembrie 2001, reclamanta SC P.C. SRL Sfântu Gheorghe a solicitat anularea procesului-verbal nr. 977 din 2 aprilie 2001, încheiat de Garda financiară, secţia Covasna, a deciziei nr. 1730 din 26 octombrie 2001, emisă de Ministerul Finanţelor Publice şi exonerarea sa de plata sumei de 1.891.429.535 lei, reprezentând accize şi a majorărilor de întârziere, în sumă de 496.209.001 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că organele de control fiscal au considerat eronat că operaţiunile comerciale cu SC G.S. SRL şi cu SC L.C. SRL au fost efectuate fără întocmirea documentelor justificative, deşi a prezentat înscrisurile necesare de la cele două societăţi şi aceste înscrisuri au fost avute în vedere, numai pentru obligaţiile de plată a impozitului pe profit şi a T.V.A., dar a fost nelegal menţinută obligaţia de a plăti accize, cu majorările de întârziere aferente. Totodată, reclamanta a susţinut că a respectat prevederile art. 7 pct. 3 lit. b) din OG nr. 27/2000, dovedind că facturile emise de furnizorii de alcool poartă viza supreveghetorului fiscal.
Prin sentinţa nr. 9/F din 28 ianuarie 2002, Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea, reţinând că actele de control au fost legal întocmite de pârâţi.
Instanţa de fond a avut în vedere că facturile emise în perioada aprilie – mai 2000 de SC G.S. SRL nu reprezintă documente justificative, cum a susţinut reclamanta, pentru că la data întocmirii lor expirase valabilitatea autorizaţiei de comercializare a acestui furnizor de alcool.
Pentru facturile emise de SC P. SRL Oradea, instanţa de fond a reţinut că nu a fost îndeplinită cerinţa privind viza supraveghetorului fiscal şi că, din actele întocmite de reprezentanţii Gărzii financiare, a rezultat că această firmă nu a încasat contravaloarea facturilor, în calitate de furnizor.
Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
În primul motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit legislaţia în vigoare privind accizele, deoarece la data efectuării operaţiunilor comerciale cu SC L.C. SRL şi SC G.S. SRL, OG nr. 27/2000, prevedea numai obligaţia ca facturile să fie vizate de supraveghetorul fiscal, în sensul semnării acestora de către supraveghetorul fiscal. Recurenta a arătat că facturile depuse la dosarul cauzei dovedesc îndeplinirea acestei cerinţe legale, neavând relevanţă dacă semnăturile sunt descifrabile sau nu şi că, până la declararea ca false a semnăturilor respective, facturile sunt valabile şi produc efecte ca documente justificative.
Prin cel de-al doilea motiv de casare a fost criticată concluzia instanţei de fond privind expirarea autorizaţiei SC G.S. SRL, la data întocmirii facturilor din aprilie şi mai 2000, cu motivarea că facturile au fost emise în baza contractului încheiat la 15 martie 2000, când furnizorul avea licenţă de fabricaţie pentru alcoolul etilic de fermentaţie.
În ultimul motiv de recurs, s-a susţinut că înscrisurile depuse la dosar au fost greşit apreciate sau chiar nu au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei, pentru că, în realitate, afirmaţiile privind neîncasarea contravalorii facturilor de către SC L.C. SRL, aparţin unor salariaţi ai acestei societăţi şi nu reprezentanţilor organelor de control. Totodată, recurenta a arătat că instanţa de fond nu a luat în considerare ca probă concludentă cauzei, achitarea prin virament bancar, a facturilor pentru contravaloarea alcoolului livrat de cei doi furnizori şi faptul că plăţile efectuate nu au fost refuzate de bancă sau de beneficiari, ceea ce dovedeşte că şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti accizele, incluse în preţul mărfii. În acelaşi sens, recurenta a susţinut că facturile şi documentele justificative prezentate au fost acceptate de Ministerul Finanţelor, care a desfiinţat capitolul din procesul-verbal privind T.V.A. şi impozitul pe profit, dar în baza aceloraşi înscrisuri, a menţinut obligaţia de plată pentru accize şi majorări de întârziere, contrar practicii dovedite prin Decizia de admitere a contestaţiei cu acelaşi obiect, formulată de un alt agent economic.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de casare invocate şi cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În actele de control întocmite de autorităţile intimate s-a constatat că recurenta a exercitat nelegal dreptul de deducere a accizelor din facturile de aprovizionare cu alcool etilic alimentar, stabilindu-se obligaţia de a plăti la bugetul statului, sumele deduse, cu majorările de întârziere aferente.
Potrivit art. 7 alin. (3) lit. b) din OG nr. 27/2000, exercitarea dreptului de deducere este condiţionată de existenţa documentelor justificative care atestă provenienţa legală a cantităţilor utilizate ca materie primă.
Recurenta a susţinut neîntemeiat îndeplinirea acestei cerinţe legale, pentru că, în cazul achiziţionării materiei prime de la agenţii economici producători interni, avea obligaţia să depună o copie de pe autorizaţia de comercializare, în calitate de producător de alcool şi o copie de pe factura fiscală vizată de supraveghetorul fiscal, care să ateste provenienţa alcoolului şi în care acciza să fie evidenţiată separat.
Pentru toate cele şase facturi menţionate în actul de control, ca provenind de la SC G.S. SRL Călimăneşti şi SC L.C. SRL Oradea, lipseşte viza supraveghetorului fiscal, care să ateste provenienţa legală a cantităţilor de alcool achiziţionate de recurentă în perioada supusă controlului.
Semnătura indescifrabilă la rubrica pentru viza supraveghetorului fiscal nu dovedeşte îndeplinirea cerinţei legale, întrucât nu există nici un alt element de identificare a persoanei care a semnat, a calităţii sale şi a autorităţii, în numele căreia a acţionat şi nu poate fi comparat conţinutul facturilor depuse de recurentă, cu cel al exemplarelor care urmau a fi reţinute de supraveghetorul fiscal.
Împrejurarea că legea prevede numai viza supraveghetorului fiscal, nu determină concluzia susţinută de recurentă că, pentru vizare, este suficientă o semnătură indescifrabilă.
Faţă de atribuţiile supraveghetorului fiscal prevăzute în Secţiunea a VIII-a din OG nr. 27/2000, se reţine că, era necesar a se dovedi că persoana care a semnat. era desemnată ca reprezentant al direcţiei finanţelor publice. pentru agenţii economici în cauză, pentru certificarea realităţii operaţiunilor reflectate în documentele aferente producţiei de alcool.
În consecinţă, pentru toate cele şase facturi menţionate în actul de control s-a constatat corect că nu a existat viza supraveghetorului fiscal şi că recurenta nu a îndeplinit această primă cerinţă legală pentru a-şi exercita dreptul de deducere a accizelor înscrise în facturile respective.
Aceiaşi concluzie se impune şi în privinţa cerinţei legale de a se face dovada că furnizorii de alcool deţin autorizaţie de comercializare în calitate de producători de alcool.
Astfel, pentru livrările de alcool de la SC G.S. SRL Călimăneşti, se reţine că autorizaţia de comercializare nr. 94 din 7 decembrie 1999, a expirat la data de 15 aprilie 2000 şi, deci, la data întocmirii facturii nr. 0047623 din 12 mai 2000, acest furnizor nu mai era autorizat de Ministerul Finanţelor să efectueze asemenea operaţiuni comerciale.
Apărarea recurentei că livrările de alcool au avut loc în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 43 din 15 martie 2000, încheiat în perioada de valabilitate a autorizaţiei de comercializare deţinute de SC G.S. SRL, a fost corect înlăturată de instanţa de fond.
Convenţia prezentată de recurentă nu cuprinde menţiuni esenţiale, cum sunt cele referitoare la cantităţile de alcool, ca obiect al vânzării la preţ, la termenele de livrare a mărfii, iar transferul dreptului de proprietate a fost stabilit pentru momentul predării, care a fost ulterior perioadei de valabilitate a autorizaţiei de comercializare.
De asemenea, recurenta a susţinut fără temei, legalitatea operaţiunilor de comercializare, efectuate în termenul de valabilitate a licenţei de fabricaţie seria A nr. 41017/1999, eliberată SC G.S. SRL, pentru că licenţa este prevăzută în art. 34 alin. (4) lit. e) din OG nr. 27/2000, ca fiind numai unul din actele prealabile, necesare pentru eliberarea autorizaţiei de comercializare, ca document final, prin care se autorizează desfăşurarea activităţii respective.
În privinţa livrărilor de alcool cu facturile din perioada 3 iulie – 7 septembrie 2000, se reţine că reprezentanţii furnizorului, SC L.C. SRL, au contestat realitatea operaţiunilor comerciale şi utilizarea facturilor respective, care au făcut parte din facturierul seria ALAAAA nr. 0054051-0054100, sustras prin furt auto la data de 8 iunie 2000.
În consecinţă, prin probele administrate, recurenta nu a dovedit conform art. 7 din OG nr. 27/2000, provenienţa legală a cantităţilor de alcool achiziţionate şi dreptul său de a deduce accizele înscrise pe cele şase facturi.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere dovezile privind plăţile efectuate în contul celor două societăţi comerciale furnizoare, pentru contravaloarea alcoolului livrat în baza facturilor menţionate în actul de control.
Înscrisurile referitoare la aceste plăţi nu pot constitui temeiul exonerării recurentei, de obligaţia de a prezenta dovezile prevăzute expres în art. 7 din OG nr. 27/2000, ca o condiţie obligatorie pentru exercitarea dreptului de deducere a accizelor.
Totodată, aceste înscrisuri nu reprezintă dovezi certe pentru realitatea operaţiunilor comerciale, cum neîntemeiat s-a susţinut în recurs.
Astfel, în privinţa ordinelor de plată, pe numele SC L.C. SRL, se reţine că din verificările efectuate de Garda financiară, secţia Bucureşti, a rezultat că în evidenţa contabilă a societăţii nu au fost înregistrate sumele reprezentând contravaloarea facturilor prezentate de recurentă şi că societatea respectivă nu a avut contul bancar în care au fost virate sumele.
Pentru depunerile efectuate în contul bancar al SC G.S. SRL se constată că nu este menţionat obiectul plăţii, iar din verificările Gărzii financiare, secţia Vâlcea, a rezultat că această societate nu a mai raportat obligaţiile fiscale şi nu a mai achitat sumele datorate bugetului de stat, de la data de 25 februarie 2000, anterior emiterii celor două facturi prezentate de recurentă.
Susţinerea recurentei că aceleaşi înscrisuri au fost, totuşi, considerate de Ministerul Finanţelor, ca fiind documente justificative pentru calculul T.V.A. şi al impozitului pe profit, este nefondată.
La pct. 2 din Decizia nr. 1730 din 26 octombrie 2001, Ministerul Finanţelor Publice a desfiinţat capitolele din procesul-verbal nr. 977 din 2 aprilie 2001, referitoare la T.V.A. şi la impozitul pe profit, dispunând refacerea controlui. În consecinţă, ministerul intimat nu s-a pronunţat asupra legalităţii obligaţiilor de plată a T.V.A. şi a impozitului pe profit, apreciind că este necesară verificarea apărărilor recurentei, în funcţie de înscrisurile noi depuse în procedura administrativ-jurisdicţională şi care nu au fost avute în vedere la data primului control.
Aceiaşi susţinere se dovedeşte a fi nefondată şi faţă de reglementarea juridică a fiecăreia din obligaţiile fiscale constatate prin actul de control. Pentru perioada supusă controlului, exercitarea dreptului de deducere a accizelor a fost condiţionată de prezentarea documentelor justificative prevăzute expres în art. 7 din OG nr. 27/2000, documente care nu au fost depuse de recurentă. În atare situaţie, apare ca lipsită de relevanţă în prezenta cauză, apărarea întemeiată pe înscrisurile depuse ca documente justificative pentru calculul altor obligaţii fiscale.
În recurs a fost invocată şi Decizia nr. 69 din 8 iunie 2001, prin care Direcţia Generală a Finanţelor Publicea judeţului Covasna a admis contestaţia unui alt agent economic, dar această decizie nu a fost emisă de una din autorităţile intimate în cauză şi cărora nu le poate fi opusă de recurentă, drept cauză exoneratoare de plată a propriilor obligaţii fiscale.
Faţă de considerentele expuse şi constatând că nu există motive de casare a hotărârii atacate, Curtea va respinge ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC P.C. SRL, municipiul Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, împotriva sentinţei civile nr. 9/F din 28 ianuarie 2002, a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 581/2003. Contencios. Anulare partiala... | CSJ. Decizia nr. 583/2003. Contencios. Anulare Hotărâre... → |
|---|
