CSJ. Decizia nr. 761/2003. Contencios. Recurs anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 761/2003
Dosar nr. 670/2002
Şedinţa publică din 25 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC G. SA a chemat în judecată Ministerul Industriei şi Resurselor şi SC M. SA, solicitând instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii şi pe calea contenciosului administrativ, să dispună anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.03 nr. 3670/1997, emis de pârât în favoarea SC M. SA , pentru 23.586 mp teren.
Prin cererea reconvenţională, formulată la data de 12 noiembrie 1998, pârâta SC M. SA a solicitat să se constate că este proprietară exclusivă asupra terenului în litigiu.
Învestită cu soluţionarea acestei pricini, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1037 din 14 septembrie 2000, a respins acţiunea principală, a admis cererea reconvenţională şi a dispus anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate M.03 nr. 3670/1992, pentru suprafaţa de 23.586 mp teren, cu cheltuieli de judecată.
Nemulţumită de această soluţie, SC G. SA a formulat recurs care a fost admis de către Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 2662/2000, casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă, pentru a se lămuri caracterul juridic al cererii pârâtei-reclamante, respectiv, reconvenţională sau întâmpinare.
Soluţionând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1716 din 17 decembrie 2001, a respins ca nefondată acţiunea principală formulată de SC G. SA, dispunând anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M-03 nr. 2392/1995, emis de Ministerul Industriilor pentru suprafaţa de 23.586 mp teren.
Totodată, a respins capătul de cerere reconvenţională privind constatarea dreptului de proprietate pentru acest teren, precum şi excepţiile invocate de reclamanta-pârâtă, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 18.600.000 lei cheltuieli de judecată către reconvenientă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reconvenienta deţine terenul din 1984, când i-a fost atribuit de Consiliul Popular sector 2 pentru a fi construită o bază sportivă. Această bază a fost construită chiar din 1984, reclamanta fiind de acord cu formarea graniţelor comune.
A mai reţinut şi că, chiar pârâtul Ministerul Industriilor a precizat prin întâmpinare că reclamanta nu a comunicat faptul că în 1984 a fost transferată o suprafaţă din teren altei instituţii, prezentând doar actele din 1973 pe baza cărora s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate în litigiu.
Referitor la constatarea dreptului de proprietate al reconvenientei, acest capăt de cerere a fost respins în raport de dispoziţiile Legii nr. 29/1990, reţinându-se că această cerere poate fi valorificată printr-o altă procedură judiciară.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs reclamanta SC G. SA.
Recurenta a susţinut în esenţă că:
Referitor la cererea reconvenţională, aceasta era inadmisibilă, întrucât SC M. SA nu a îndeplinit cerinţele art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, apreciind că pârâta-reclamantă ar fi dobândit în mod legal terenul în litigiu, deşi procesul-verbal al fostului Comitet Executiv al fostului Consiliu Popular al sectorului 2, prin care s-a aprobat transferul unei suprafeţe de teren către pârâta-reclamantă, nu putea constitui un astfel de titlu, întrucât acesta nu putea dispune un asemenea transfer.
Recurenta a mai susţinut şi că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate.
Astfel, ambele părţi susţin şi demonstrează că deţin titluri de proprietate emise de acelaşi autor, însă reclamanta SC G. SA deţine titlul din 1995 şi transcris la Judecătoria sectorului 2 la data de 24 februarie 1997, în timp ce pârâta-reclamantă a obţinut titlul său la 24 septembrie 1997, fapt pentru care recurenta susţine că terenul în discuţie aparţine exclusiv SC G. SA.
Recursul este neîntemeiat.
Cu privire la primul motiv de recurs, referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale a pârâtei reclamante SC M. SA, instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că aceasta s-a adresat din noiembrie 1998 cu plângere prealabilă la fostul Minister al Industriei şi Comerţului, cererea fiind înregistrată în luna octombrie 1998.
Faţă de momentul formulării plângerii prealabile, pârâta-reclamantă a formulat în termen legal cererea reconvenţională, fiind respectate astfel dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Însuşi Ministerul Industriei şi Comerţului cunoscând la acea dată existenţa acţiunii de chemare în judecată formulată de SC G. SA, precum şi solicitarea adresată emitentului actului administrativ de către SC M. SA, şi-a formulat apărările în faţa instanţei de judecată în condiţiile Legii nr. 29/1990.
Procedura prealabilă, prevăzută de Legea nr. 29/1990, a fost respectată, deoarece s-a făcut dovada adresării plângerii prealabile, anterior formulării cererii reconvenţionale, astfel că instanţa de fond, în mod legal, a respins excepţia inadmisibilităţii acesteia şi a păşit la soluţionarea pe fond a pricinii.
Recurenta–reclamantă, prin motivele de recurs, susţine că pârâta-reclamantă nu a dobândit în mod legal terenul în litigiu, întrucât fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al sectorului 2 Bucureşti nu putea dispune de teren, fiind încălcate dispoziţiile Decretului nr. 409/1955.
Reclamanta SC G. SA a declarat la cererea de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate că deţine terenul în administrare din 1973 în baza deciziei nr. 1278/1973 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular sector 2.
La rândul său, SC M. SA a susţinut că deţine terenul în litigiu din 1984, când acesta a fost atribuit de fostul Consiliul Popular sector 2 în vederea constituirii unei baze sportive. Procesul-verbal de primire a fost avizat în şedinţa Comitetului Executiv din 23 iunie 1984.
Primăria sectorului 2 Bucureşti a confirmat instanţei de fond legalitatea transferului din 1984, făcând trimitere la dispoziţiile Decretului nr. 409/1955 pe care l-a invocat şi pârâta reconvenientă, în fond după casare.
Instanţa de fond a reţinut din adresa de relaţii primită de la fostul Consiliu Popular că aceste autorităţi aveau atribuţii de a decide transferul imobilelor pentru întreprinderile aflate în raza lor teritorială şi subordonate aceleiaşi instituţii administrative, astfel că Decizia de transfer din 1984 şi avizarea dată în şedinţa Comitetului Executiv din 23 iunie 1984 au fost emise legal pârâtei reconveniente care, ulterior, a justificat deţinerea terenului până în anul 1989 şi în continuare au stat la baza emiterii titlului în temeiul dispoziţiilor HG nr. 834/1991.
În aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut în mod legal şi temeinic că titlul de proprietate al recurentei-reclamante este anulabil în parte, pentru suprafaţa de 23.580 mp din cei 54.500 mp deţinuţi de aceasta, pentru faptul că la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a avut în vedere exclusiv Decizia de atribuire 1278/1973, fără a se ţine seama că în anul 1984 operase un transfer pentru suprafaţa de 23.586 mp, în favoarea intimatei-pârâte reconveniente SC M. SA, titlul de proprietate al recurentei-reclamante rămânând valabil numai pentru suprafaţa de 30.914 mp.
Şi cel de-al treilea motiv de recurs este nefondat, întrucât dispoziţiile art. 21 A lit. e) din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară prevăd că înscrierea titlului de proprietate în cartea funciară se face cu indicarea faptelor juridice, drepturilor procesuale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate.
Or, deşi recurenta-reclamantă se afla în litigiu, la îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară a omis să declare acest lucru, obţinând astfel întabularea titlului său de proprietate, cu încălcarea prevederilor art. 21 A lit. e) din Legea nr. 7/1996.
În raport cu cele ce preced, recursul se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins, sentinţa instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la cheltuieli de judecată în sumă de 18.000.000 lei către SC M. SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia prescripţiei dreptului de a solicita anularea parţială a certificatul de atestare a dreptului de proprietate, formulate de recurentul SC G. SA, ca neîntemeiată.
Respinge recursul formulat de SC G. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1716 din 17 decembrie 2001 Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca neîntemeiat.
Obligă recurenta SC G. SA Bucureşti la 18.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC M. SA Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 76/2003. Contencios | CSJ. Decizia nr. 765/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
