CSJ. Decizia nr. 919/2003. Contencios. Recurs anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 919/2003
Dosar nr. 164/2002
Şedinţa publică din 7 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunile înregistrate la nr. 3123/2001 şi nr. 3415/2001, la Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, ultima fiind conexată la prima acţiune, SC M. SA Hunedoara, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara şi Garda Financiară Hunedoara, a solicitat anularea deciziei nr. 819 din 30 mai 2001, emisă de primul pârât şi a actului de constatare nr. 7315 din 2 decembrie 1999, încheiat de ultima pârâtă şi exonerarea de plata sumei de 627.677.418 lei, reprezentând impozit pe venitul persoanelor nerezidente şi majorări de întârziere.
Reclamanta a arătat că în perioada aprilie – decembrie 1997 a achitat către doi cetăţeni francezi, cu domiciliul în Franţa, suma de 1.514.461.677 lei, drept comision, în baza contractelor încheiate, iar la 21 ianuarie 1998, suma de 209.170.720 lei, aferentă exporturilor efectuate la finele anului 1997.
Garda Financiară i-a stabilit în mod nelegal, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente, în sumă de 258.544.857 lei şi majorări de întârziere aferente, de 369.132.561 lei, pentru că între România şi Franţa există convenţii privind evitarea dublei impuneri, intrată în vigoare la 27 septembrie 1975, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 240/1974 şi Decretul nr. 276/1973.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 312 din 14 noiembrie 2001, a respins acţiunea, reţinând legalitatea actelor încheiate.
Considerând hotărârea netemeinică şi nelegală, reclamanta a declarat recurs şi a solicitat admiterea lui, casarea sentinţei, admiterea acţiunii, anularea actelor contestate şi exonerarea de plata sumei de 627.677.418 lei, impozit pe venitul persoanelor nerezidente şi majorări de întârziere.
Se susţine că Decretul nr. 276/1973 şi Decretul nr. 240/1974, de ratificare a Convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiată între România şi Guvernul Republicii Franceze, nu face vorbire de prezentarea certificatului de evidenţă fiscală eliberat de autoritatea fiscală din Franţa, că plăţile efectuate de societate, către persoanele fizice nerezidente, s-au derulat înainte de intrarea în vigoare a OG nr. 47/1997, astfel că este suficient pentru dovada rezidenţei franceze – cetăţenia franceză a celor doi şi domiciliul stabil pe teritoriul Republicii Franceze, conform Decretului nr. 240/1974.
Cu ocazia punerii concluziilor pe fond s-a mai arătat că prin Decizia nr. 101 din 10 aprilie 2001, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din OG nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri realizate din România, de persoane fizice şi juridice nerezidente.
Cum aceasta îşi găseşte aplicarea după data pronunţării ei, care este posterioară perioadei supusă controlului, nu va fi avută în vedere de instanţă.
Recursul este nefondat.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 424 din 2 februarie 2001, a admis recursul declarat de SC M. SA Hunedoara, împotriva sentinţei civile nr. 156 din 7 iunie 2000, a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, a casat sentinţa şi a desfiinţat dispoziţia nr. 315 din 24 februarie 2000, a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Hunedoara, Decizia nr. 648 din 18 aprilie 2000, a Ministerului Finanţelor şi a trimis cauza pentru soluţionare pe fond, Ministerului Finanţelor.
Acesta, învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de reclamanta SC M. SA, pentru suma de 627.677.418 lei, compusă din 258.544.857 lei, impozit pe venitul persoanelor nerezidente şi 369.132.561 lei, majorări de întârziere aferente, prin Decizia nr. 819 din 30 mai 2001, a respins contestaţia, soluţie menţinută şi de instanţă, prin sentinţa atacată.
S-a reţinut că nu s-a făcut dovada printr-un înscris eliberat de autoritatea fiscală din Franţa, că cei doi beneficiari de venituri din România sunt rezidenţi din punct de vedere fiscal în Franţa şi pe cale de consecinţă, sunt subiecte de impunere potrivit legislaţiei financiare, pentru a putea beneficia de prevederile Convenţiei de evitare a dublei impuneri invocată de reclamantă.
Perioada ce face obiectul verificării, este cuprinsă între 28 aprilie 1997 şi 21 ianuarie 1998.
Organul de control a constatat că reclamanta a achitat diverse facturi externe, în baza unor contracte de colaborare încheiate cu G.L. şi V.S., fără a calcula, reţine şi vira la bugetul de stat. impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente, beneficiare ale acestor venituri şi a stabilit că aceasta datorează suma totală de 627.677.418 lei. pentru care, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile Convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiată între România şi Franţa, întrucât nu s-a prezentat certificatul de rezidenţă fiscală.
Societatea, iniţial în procedura prealabilă, a susţinut că a procedat corect, pentru că potrivit art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 240/1976, pentru ratificarea Convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiată între România şi Franţa, aceste venituri sunt impozabile în Franţa.
A arătat că pentru plăţile efectuate în baza contractelor încheiate anterior datei de 1 ianuarie 1998, când intra în vigoare OG nr. 47/1998, conform art. 16 din acest act, sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 276/1973 şi că din filele paşaportului celor două persoane nerezidente, rezultă că acestea nu au stat în România o perioadă mai lungă de o jumătate de an ,în decursul a 12 luni, deci nu sunt rezidente în România, ci în Franţa.
Susţinerea sa în mod legal nu a fost primită, nici de organul de control, nici de instanţă, pentru că art. 2 lit. a) din Decretul nr. 276/1973, precizează că impunerea veniturilor realizate din România, de persoanele nerezidente, se face de plătitori, prin reţinerea, la fiecare plată, a cotei de 15% pentru comisioane (ca în speţă).
Pentru a beneficia de prevederile Convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiată între România şi Republica Franceză, reclamanta-recurentă trebuia să facă dovada că cei doi cu care a avut contracte, sunt subiecte de impunere potrivit legislaţiei franceze, or aceasta nu se poate face decât printr-un înscris eliberat de autoritatea fiscală din Franţa, că beneficiarii de venituri din România sunt rezidenţi din punct de vedere fiscal ai Franţei.
Înscrisurile depuse privind durata şederii în România, precum şi persoana care întocmeşte declaraţia de impozit pe venit pentru unul din beneficiarii de venit (este vorba de înscrisul societăţii de expertiză contabilă al Cabinetului D.M.), nu pot ţine loc de certificat de rezidenţă fiscală, nefiind eliberat de autoritatea fiscală care gestionează contribuabilul.
Cu atât mai mult, nu poate fi primită susţinerea din recurs, că este suficient pentru aplicarea Convenţiei de evitare a dublei impuneri, cetăţenia franceză a celor doi şi domiciliul stabil în Franţa.
În consecinţă, recursul se priveşte nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M. SA Hunedoara, împotriva sentinţei civile nr. 312 din 14 noiembrie 2001, a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 918/2003. Contencios. Recurs refuz eliberare... | ICCJ. Decizia nr. 919/2003. Contencios. Anulare proces-verbal de... → |
|---|
