ICCJ. Decizia nr. 283/2004. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.283
Dosar nr.309/200.
Şedinţade la27 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 iunie 2003, reclamantul C.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Poliţiei de Frontieră Iaşi, anularea Ordinului S/154414 din 26 aprilie 2002, reintegrarea sa în funcţia avută anterior, respectiv cea de „ofiţer specialist I (şi consilier juridic)", funcţie prevăzută la poziţia 18 din Statutul de organizare a direcţiei; acordarea drepturilor de care a fost privat prin schimbarea poziţiei de activitate şi obligarea pârâtei la plata unor daune morale în valoare de 10.000 dolari S.U.A., cu cheltuieli de judecată.
Motivându-şi cererea, reclamantul a arătat că, în mod nelegal şi abuziv, prin actul contestat, pârâta l-a eliberat din funcţie şi l-a pus la dispoziţia direcţiei, transferându-l în altă muncă şi obligându-l să lucreze la compartimentul „ Combaterea migraţiei ilegale, traficului cu maşini furate şi informaţii", total diferit de pregătirea şi specializarea sa, ceea ce i-a afectat grav starea de sănătate.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1061/E din 9 septembrie 2002 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, apreciind că pârâta Direcţia Poliţiei de Frontieră Iaşi este o unitate fără personalitate juridică din structura organizatorică a Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, organ asimilat instituţiilor centrale ale administraţiei de stat, ceea ce, atrage, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 pct. 1C.proc.civ., competenţa unei curţi de apel şi nu a tribunalului, ca primă instanţă în materia contenciosului administrativ.
Judecând pricina în primă instanţă, Curtea de Apel Iaşi, prin sentinţa nr. 119/CA din 9 decembrie 2002, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamantul a renunţat la judecarea capătului de cerere privind acordarea drepturilor băneşti, care urmează a fi solicitate printr-o altă acţiune şi că, măsura punerii la dispoziţie a reclamantului prin actul administrativ contestat s-a luat în condiţiile creării unei stări conflictuale între conducerea unităţii pârâte şi reclamant,decurgând din modul de aducere la îndeplinire a atribuţiilor de serviciu ale acestuia, raportat la dispoziţiile art. 5 din Instrucţiunile 444/16 ianuarie 1995. Faţă de această situaţie, şeful Direcţiei Poiliţiei de Frontieră Iaşi era îndreptăţit să uzeze de dispoziţiile art. 3 din aceleaşi instrucţiuni, eliberarea din funcţie cu punerea la dispoziţia direcţiei pentru o nouă înacadrare având loc pentru alte motive decât celeprivind nivelul pregătirii de specialitate.
S-a mai reţinut că, întrucât prin Ordinul Ministerului de Interne nr. II/0442 din 30 noiembrie 2002, reclamantul a fost pensionat din motive medicale, al doilea capăt al acţiunii privind reintegrarea a rămas fără obiect, iar faţă de respingerea capătului principal din acţiune (cu privire la anularea actului administrativ), s-a respins şi cererea privitoare la daunele morale solicitate.
Împotriva sentinţei a declarat şi motivat în termen legal, recurs, reclamantul C.M.
În motivele de recurs, fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7–10, art. 312 şi ale art.299 – 316 C.proc.civ., recurentul reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa nu a judecat cererea de chemare în judecată, nu a analizat fondul pricinii, nu a ţinut seama de rezultatele sale obţinute în muncă, de faptul că nu i-a fost soluţionată contestaţia şi nu s-a răspuns la aceasta, a schimbat natura şi înţelesullămurit al actului dedus judecăţii, nu a ţinut cont de dovezile administrate şi care sunt hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, hotărârea atacată fiind dată şi cu încălcarea legii.
Că, în mod eronat, a fost introdus în cauză Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, în locul D.P.F. Iaşi, lipsind-o astfelpe aceasta de răspunderea ce-i revine.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6 şi art. 12 din OUG nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Română, coroborate cu cele ale Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, direcţiile teritoriale ale poliţiei de frontieră nu au personalitate juridică, deci nici capacitate procesuală.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a dispus introducerea în cauză şi a Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră – unitate centrală a Poliţiei de Frontieră Română, cu personalitate juridică.
Nu este întemeiată nici susţinerea recurentului cum că i s-ar fi analizat discriminator capătul de cerere referitor la reintegrare şi drepturile legale care i s-ar cuveni de la data eliberării din funcţie până la data pensionării.
Întrucât, aşa cum s-a probat cu înscrisurile depuse la dosarul de fond, recurentul a fost pensionat din motive medicale, în gradul II de invaliditate, fiind declarat „inapt pentru serviciul militar în poliţie" (certificat–decizie medicală nr.1300/36/17 octombrie 2002), în mod întemeiat s-a respins cererea de reintegrare ca rămasă fără obiect.
Iar, în ceea ce priveşte drepturile băneşti cuvenite, pe bună dreptate s-a reţinut că, la termenul din 2 decembrie 2002, reclamantul a declarat că renunţă la judecarea acestui capăt de cerere, în încheierea de la data specificată luându-se act de respectiva susţinere.
Nu este veridică nici afirmaţia recurentului reclamant privind încălcarea principiului dreptului la muncă, ce constă în alegerea locului de muncă şi a profesiei.
Aşa cum în modcorect s-a reţinut şi în sentinţa recurată, la momentul emiterii actului administrativ contestat nu intraseră în vigoare dispoziţiile Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, fiind incidente prevederile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi ale Instrucţiunilor nr. 444/16 ianuarie 1995.
Or, în aceste acte normative nu există nici o prevedere cu privire la conţinutul unui ordin de felul celui atacat, acesta fiind întocmit pe un formular tipizat, utilizat în toate cazurile similare.
Având calitatea de militar, acesta era supus regulamentelor şi disciplinei militare, caracterizate prin păstrarea unei ierarhii, bazate pe subordonare şi respectarea ordinelor superiorilor. În acel context, încadrarea unui militar pe o anumită funcţie, cu un anume grad şi într-un anumit loc de muncă ţine de specificul serviciului militar, fiind stabilită în funcţie de necesităţile instituţiei. Această situaţie este cunoscută şi acceptată de persoanele care au acest statut fiind însuşită prin depunerea jurământului militar.
Prin mutarea recurentului într-o altă funcţie, din raţiuni ce priveau buna desfăşurare a activităţii specifice, nu i s-a încălcat acestuia nici un drept legal, el beneficiind în continuare de statutul de cadru militar în cadrul aceleiaşi structuri, conform art. 1 din Legea nr. 80/1995, iar eliberarea din funcţie făcându-se cu respectarea prevederilor art. 82 lit. a din Legea nr. 80/1995 care, după cum s-a arătat, era în vigoare la acel moment.
Instanţa de fond a analizat atât cererea recurentului, cât şi cadrul normativ incident, a stabilit, în mod corect, situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 alin. 1 teza a doua C.proc.pen.,Curtea va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva sentinţei civile nr. 119/CA din 9 decembrie 2002 a Curţii de Apel Iaşi, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 281/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 288/2004. Contencios → |
|---|
