ICCJ. Decizia nr. 72/2004. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.72
Dosar nr.1013/200.
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2004
S-a luat în examinare recursul declarat de Autoritatea Rutieră Română împotriva sentinţei civile nr.86 din 29 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat recurenta-pârâtă- Autoritatea Rutieră Română reprezentată de consilierul juridic T.C., intimata-reclamantă – Organizaţia Religioasă „M.I." Bucureşti reprezentată de avocatul V.V.
Procedura completă.
Reprezentantul Autorităţii Rutiere Române a susţinut şi dezvoltat motivele de recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi pe fond respingerea acţiunii ca nefondată.
Avocata V.V. a pus concluzii de respingere a recursului şi de menţinere a sentinţei instanţei de fond ca legală şi temeinică. A depus, în şedinţă chitanţele de la filele 21-22, dosar recurs, privind cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asuprarecursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Organizaţia Religioasă „M.I." a solicitat anularea actului administrativ nr.25388 din 25 octombrie 2002 emis de Autoritatea Rutieră Română; obligarea pârâtei să-i elibereze un act administrativ care să confirme că transporturile rutiere efectuate de reclamantănu se încadrează în Ordinul MLPTL şi nr.1842 din 4 decembrie 2001 şi, deci, nuse impune obţinereavreunei autorizaţii sau licenţe de transport în interes propriu.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la 10 iulie 2002, şi, respectiv 24 septembrie 2002, a solicitat pârâtei să-i confirme în scris că transporturile rutiere efectuate nu se încadrează în prevederile Ordinului nr.1842/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice deautorizare şi efectuare a transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora.
Totodată, a arătat că, prin actul administrativ nr.25388/2002, pârâta i-a comunicat că transporturile rutiere efectuate de Organizaţia Religioasă „M.I.", se află sub incidenţa Ordinului nr.1842/2001 şi a legislaţiei în vigoare privind transporturile rutiere şi că va trebui să contacteze ARR Bucureşti, în vederea întocmirii documentaţiei necesare pentru eliberarea autorizaţiei de transport în interes propriu.
Pârâta a formulat întâmpinare, susţinând că, actul administrativ atacat este legal, fiind în concordanţă cu art.11 lit.c din OGnr.44/1997 aprobată şi completată prin Legea nr.105/2000.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ prin sentinţa civilă nr.86 din 29 ianuarie 2003, a admis acţiunea; a anulat actul administrativ nr.25388/2002 emis de pârâtă; a obligat pârâta să-i emită reclamantei un act administrativ în sensul că transporturile rutiere efectuate nu intră sub incidenţa Ordinului nr.1842/2001 şi că nu se impune obţinerea unei autorizaţii sau licenţe de transport rutier în interes propriu.
A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20.033.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit art.12 din Normele metodologice de autorizare şi efectuare a transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora, aprobate prin Ordinul MLPTLnr.1842/2001, obţinerea autorizaţiei de transport în interes propriu, este condiţionată de întrunirea condiţiilor cumulative prevăzute de textul normativ, respectiv: solicitantul să fie un operator de transport rutier; operatorul de transport rutier în interes propriu, cu sediul în acel judeţ sau municipiul Bucureşti, să desfăşoare transport rutier în interes propriu de mărfuri şi de persoane în traficnaţional, efectuarea transportului cu vehicule deţinute în proprietate sau cu orice titlu, care au masa totală maximă autorizată mai mare de 3,5 tone sau capacitatea de peste 9 locuri, pe scaune, inclusiv cel al şoferului şi operatorul de transport să îndeplineascăcondiţiile privind capacitatea profesională şi baza tehnică materială.
Or, în cauză, condiţiile cumulativeprevăzute de art.12 din Ordinul nr.1842/2001, nu sunt îndeplinite.
În ce priveşte prima condiţie, reclamanta nu este un operator de transport rutier, în sensul art.2 alin.1 şi 2 din OGnr.44/1997 aprobată prin Legea nr.105/2000, întrucât nu are obiect de activitate transportul de persoane, mărfuri şi bunuri.
A doua condiţie nu este îndeplinită, întrucât obiectul transporturilor rutiere efectuate de reclamantă, organizaţie religioasă, aşa cum rezultă din Statutul de organizare şi funcţionare al acesteia, nu este format din „mărfuri şi persoane", ci din obiecte de cult şi slujitori ai cultului, care poartă denumirea specificăde miniştri ordinaţi (art.1 lit.d şi art. 10 lit.d din statut).
Referitor la cea de - a treia condiţie, legea impune anumite caracteristici tehnice cu privire la vehicul care prin construcţie şi caracteristici tehnice trebuie să fie conceput spre a fi afectat transportului de mărfuri şi persoane, iar în cazul autovehiculelor cu care reclamanta face transportul în intere propriu, acestea nu au cel puţin 3,5 tone sau capacitate de 9 persoane, astfel că nu se impune autorizaţia de transport.
A patra condiţie nu este îndeplinită, întrucât un cult religios nu are baza tehnică materială necesară pentru desfăşurarea unei activităţi de transport demărfuri sau persoane către un operator de transport.
Apoi, a reţinut că, dispoziţiile art.111 lit.c din OGnr.44/1997 aprobată prin Legea nr.105/2000, invocate de pârâtă, nu sunt aplicabile reclamantei, întrucât aceasta nu este operator de transport, iar obiectul transportului constă în obiecte de cult, care nusunt nici „,mărfuri" nici „bunuri"; totodată, persoanele transportate nu au calitatea de angajaţi sau membrii de familie, ci de slujitori ai cultului, respectiv, „miniştri ordinaţi ai cultului".
Împotriva sentinţei a declarat recurs Autoritatea Rutieră Română, pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând: întâi, că, în sensul art.2 din OGnr.44/1997 modificată şi completată prin Legea nr.105/2000, reclamanta este operator de transport rutier român; în al doilea rând că, potrivit Ordinului nr.1842/2001, toţi operatorii rutieri sunt obligaţi, pentru a putea desfăşura operaţiuni de transport rutier, să se supună autorizării şi licenţierii; în al treilea rând că, reclamanta, dacă nu îndeplineşte condiţiile minime pentru obţinerea licenţelor sau autorizării, nu poate efectua transporturi rutiere.
Recursul este nefondat.
În adevăr, potrivit art.12 din Normele metodologice de autorizare şi efectuare a transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora, aprobate prin Ordinul nr.1842/2001, autorizaţia de transport în interes propriu se eliberează de agenţia teritorială a Autorităţii Române, operatorilor de transport rutier cu sediul în acel judeţ sau în municipiul Bucureşti care desfăşoară transport rutier în interes propriu de mărfuri şi de persoane în trafic naţional, cu vehicule deţinute în proprietate sau cu orice alt titlu, care au masă totală maximă autorizată mai mare de 3,5 tone au capacitate de peste 9 locuri pe scaune, inclusiv cel al conducătorului auto, şi care îndeplinesc condiţiile privind capacitatea profesională şi baza tehnico-materială.
În raport de aceste dispoziţiuni, precum şi de prevederile art.2 din OGnr.44/1997 aprobată şi modificată prin Legea nr.105/2000, care definesc noţiunea de operator de transport rutier, prima instanţă a reţinut corect că, Organizarea Religioasă „M.I.", fiind o persoană juridică cu caracter religios, un cult creştin,nu este operator de transport rutier, întrucât nu are obiectul de activitate transportul de persoane sau de bunuri; totodată, că, potrivit art.10 lit,d din Statutul de organizare şi funcţionare a cultului, obiectul transporturilor rutiere prestate de reclamantă îl formează publicaţiile, materialele religioase tipărite, înregistrările video şi audio cu conţinut religios, iar acestea nu se încadrează juridic în categoria de marfă; în acelaşi timp, cei care însoţesc transportul sunt slujitori ai cultului, care poartă denumirea specifică de miniştri ordinaţi.
Tot cu referire la actele normative precitate, prima instanţă a reţinut corect că, în cauză, autovehiculul afectat transportului nu are caracteristicile tehnice prevăzute e lege, pentru a impune obligaţia autorizaţiei de transport şi, în acelaşi timp, reclamanta nu are baza tehnică materială necesară pentru desfăşurarea activităţii de transport de mărfuri sau persoane către un operator de transport.
În consecinţă, prima instanţă a reţinut corect că, reclamanta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi obligată să obţină autorizaţie de transport rutier în interes propriu pentru transporturile de obiect de cult şi slujitori ai cultului, pe care le efectuează.
Faţă de cele menţionate, urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea Rutieră Română împotriva sentinţei civile nr.86 din 29 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi15 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 74/2004. Contencios → |
|---|
