ICCJ. Decizia nr. 76/2004. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.76
Dosar nr.2033/200.
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2004
S-a luat în examinare recursul declarat de procurorul general financiar al Curţii de Conturi a României împotriva deciziei nr.5 din 5 martie 2003 a Curţii de Conturi în compunerea prevăzută la art.56 din Legea nr.94/1992, republicată.
La apelul nominal s-au prezentat intimaţii – Banca Comercială Română SA, în reprezentarea S.C."Bancorex"SA, prin consilierul juridic S.D., precum şi E.D., B.E. şi T.R.L. reprezentaţi de avocatul P.I.. Au lipsit recurentul -procurorul general financiar al Curţii de Conturi a României şi Curtea de Conturi a României.
Procedura completă.
Reprezentanta Băncii Comerciale Române a pus concluzii de respingere a recursului şi de menţinere a sentinţei instanţei de fond ca legală şi temeinică, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată precizate în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
CURTEA
Asuprarecursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin actul de sesizare nr.2343/201D/1997 din 28 iulie 1998, procurorul general financiar al Curţii de Conturi a României a sesizat Colegiul jurisdicţional al municipiului Bucureşti, solicitând obligarea S.C."Bancorex" SA la plata, către bugetul de stat, a sumei de 6.071.428.254 lei, reprezentând impozit pe profit pe anii 1993, 1994, 1995 şi 1996, ca urmare a constituirii şi utilizării fondului de arbitraj valutar cu nerespectarea HG nr.470/1990 şi a sumei de 1.788.991.424 lei, reprezentând majorări de întârziere aplicate la suma de mai sus, precum şi obligarea pârâţilor E.D., B.E. şi T.R.L. la plata, în solidar, către BANCOREX SA, a sumei de 1.788.991.424 lei, cu titlu de daune.
S-a considerat că în anul 1993, BANCOREX S.A. a constituit din profit brut, peste limitele admise, „Fondul pentru continuarea activităţii de arbitraj valutar", în sumă de 290.478,91 dolari SUA, respectiv 370.651.090 lei, diminuând astfel profitul impozabil al băncii cu suma de 370.651.090 lei, precum şi impozitul pe profit datorat bugetului de stat cu 166.792.990 lei; în anul 1994 a constituit,tot din profitul brut, peste limitele admise, acelaşi fond, în sumă de 611.402,09 dolari SUA, respectiv1.065.599.303 lei, diminuând profitul impozabil aferent acestuian cu suma de 1.065.599.303 lei şi impozitul pe profit datorat bugetului de stat, cu suma de 479.519.683 lei, iar în anul 1995 a constituit dinprofitul brut al anului acelaşi fond, în sumă de 1.000.000 dolari SUA, respectiv 2.578.000.000 lei, în condiţiile în care, la finele anului 1995, activitatea de arbitrajare s-a încheiat cu pierderi. În anul 1996 nu a fost virat la bugetul de stat impozit pe profit, în sumă de 4.445.475.578 lei ca urmare a diminuării nelegale a profitului brut, în sumă de 11.698.619.941 lei, echivalentul a 2.899.286,23 dolari SUA, reprezentând pierderi din activitatea de arbitrajare, banca neprocedând laacoperirea pierderii înregistrate prin diminuarea „Fondului pentru continuarea activităţii de arbitrajare".
Colegiul jurisdicţional al municipiului Bucureşti, prin sentinţa nr.12 din 22 ianuarie 1999, a respins ca neîntemeiat capătul 1 de cerere din actul de sesizare privind obligarea pârâtei S.C."BANCOREX" la plata, către bugetul de stat, a sumei de 6.071.428.254 lei, reprezentând impozit suplimentar pe profit pentru anii 1993, 1994, 1995 şi 1996, urmare constituirii necorespunzătoare a fondului de arbitraj valutar pe aceeaşi perioadă a sumei de 1,788.991.424 lei, reprezentând majorările de întârziere aferente, respingând ca neîntemeiat şi capătul 2 de cerere din actul de sesizare privind obligarea, în solidar, a pârâţilor E.D., B.E. şi T.R.L. la plata, către pârâta S.C."BANCOREX" S.A. a sumei de 1.788.991.424 lei, cu titlu de daune.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în baza probei cu acte şi a expertizei contabile, dispusă în cauză, că opinia organelor de control este neîntemeiată, deoarece activitatea de arbitraj valutar, este definită ca activitate de tranzacţii pe pieţele valutare a depozitelor pe termen scurt şi a capitalurilor la vedere sau la termen în scopul obţinerii de beneficii în valută. Mai reţine că, potrivit dispoziţiilor Legi contabilităţii nr.82/1991 şi a Regulamentului de aplicare al acesteia, aprobat prin HG nr.704/1993, înregistrarea în contabilitate a disponibilităţilor în devize, cât şi în lei, la cursul valutar de schimb de la data efectuării acestora, cu consecinţa înregistrării de diferenţe de curs valutar favorabile saunefavorabile, în funcţie de aprecierea sau deprecierea leului, închizând rezultatele financiare ale activităţii de arbitraj prin contul de rezultate al băncii.
Împotriva soluţiei pronunţată de instanţa de fond – rămasă definitivă, prin nerecurare – a formulat recurs în anulare jurisdicţional procurorul general financiar, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Raportul de expertiză a fost efectuat cu nerespectarea dispoziţiilor art.64 alin.2 din Legea nr.94/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr.77/2002, respectiv depunerea jurământului de către expert s-a făcut ulterior efectuării expertizei;
2. Concluziile raportului de expertiză sunt neîntemeiate sub următoarele aspecte:
a) susţinerile expertului, potrivit cărora din activitatea de arbitraj valutar s-au constituit, în anii 1993 şi 1994, fonduri deductibile fiscal (neimpozabile) pentru continuarea activităţii de arbitraj valutar mai mari decât cele permise de HGnr.470/1990 nu au suport legal, „asimilând" la acest fond şi unele venituri, în lei, din reevaluarea activelor şi pasivelor;
b) nu precizează care sunt cheltuielile aferente operaţiunilor de arbitrajare şi nu menţionează actul normativ, în vigoare, care permite numai înregistrarea „per sold";
c) nu determină profitul rămas la dispoziţia băncii şi face referire numai la profitul din activitatea de arbitraj, pe care îl redă în lei şi nu în valută;
d) ignoră realitatea datelor înscrise în Anexa nr.3 la bilanţurile contabile din anii 1993 şi 1994 şi consideră, în mod eronat, că fondulreprezintă o compensare parţială a erorilor din anii 1993 şi 1994;
e) nu precizează dacă închiderea pierderilor rezultate din activitatea de arbitrajare pentru anul 1996 s-a efectuat legal prin rezultatul exerciţiului financiar.
Prin Decizia nr.37 din 12 martie 2001, Curtea de Conturi a României, în compunerea prevăzută de art.56 din Legea nr.94/1992, republicată, a admis recursul în anulare jurisdicţional declarat de procurorul general financiar, a casat sentinţa atacată şi a reţinut cauza spre rejudecare, considerând că efectuarea expertizei trebuia să aibă loc sub depunerea de jurământ, iar cu privire la fondul cauzei, întrucât recursul se referă, exclusiv, la obiecţiunile aduse raportului de expertiză, se impune ca expertul să răspunsă la obiecţiunile formulate, fixând, în acest scop, termen de judecată la 25 aprilie 201.
Împotriva deciziei nr.37 din 12 martie 2001 au declarat recursuri recurentele: Banca Comercială Română S.A., în reprezentarea S.C."BANCOREX"S.A. şi E.D. şi B.E., motivând că recursul în anulare jurisdicţional este inadmisibil deoarece depunerea jurământului de către expert, ulterior efectuării expertizei, nu constituie o vădită netemeinicie şi o încălcare esenţială a legii, iar obiecţiunile aduse raportului de expertiză trebuiau soluţionate în faţa instanţei de fond sau pe calea recursului jurisdicţional ordinar. Recurentele E.D. şi B.E. critică Decizia recurată şi pentru omisiunea Curţii de Conturi a României de a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a art.2 şi art.3 din HGnr.470/1990.
Curtea Supremă de Justiţie – Secţia contencios administrativ, prin Decizia nr.3696 din 15 noiembrie 2001, pronunţată în dosar nr.1681/2001, a respins recursurile declarate de Banca Comercială Română SA şi de E.D. şi B.E., ca nefondate, considerând că recursul în anulare jurisdicţional a vizat aspecte de nelegalitate deoarece, conform art.206 Cod procedură civilă, efectuarea expertizei trebuie să fie ulterioară prestării jurământului şi că obiecţiunile de fond aduse expertizei afectau în mod vădit temeinicia hotărârii pronunţate.
Cu ocazia rejudecării, Curtea de Conturi în compunerea prevăzută de art.56 din Legea nr.94/1992, a respins actul de sesizare nr.2343/201D/1997 formulat de procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi, cu următoarea motivare:
Banca Română de Comerţ Exterior era, potrivit Legii nr.16/1968 şi al Hotărârii Consiliului de Miniştri nr.1485/1968, banca specializată a Departamentului operaţiunilor externe din cadrul Băncii Naţionale a Republicii Socialiste România. Prin HGnr.470 din 3 mai 1990, aceasta a fost autorizată să efectueze şi tranzacţii arbitrare şi de hedging pe pieţele internaţionale valutare a depozitelor pe termen scurtşi a capitalurilor, la vedere şi la termen, în scopul obţinerii de beneficii în valută, activităţi neprevăzute în actele normative de organizare a băncii, citate mai sus. Prin art.1-4 din aceeaşi hotărâre de guvern, pentru acest tip de activitate, care era paralelă şi separată decelelalte activităţi efectuate de bancă, au fost reglementate modalităţile de apreciere a rezultatelor valutare şi financiare, precum şi repartizarea cotelor dinbeneficiul astfel realizat.
Urmare cadrului legislativ conferit de Legea nr.15/1990 privind reorganizarea şi unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi de Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, au intervenit modificări în structura instituţiilor bancare care s-au organizat ca societăţi comerciale. În ceea ce priveşte Banca Română de Comerţ Exterior a fost emisă HG nr.1356 din 28 decembrie 1990 prin care a fost înfiinţată Banca Română de Comerţ Exterior S.A. şi s-a aprobat Statutul acesteia.
Dobândind autonomie de gestiune şi pornind de la dispoziţiile legale mai sus arătate, Banca Română de Comerţ Exterior SA şi-a transformat activitatea de arbitraj valutar dintr-o activitate separată într-o activitate curentă şi – conform art.3 lit.i din Statutul care face parte integrantă din HGnr.1356/1990- a efectuat, în nume propriu sau pentru terţi, operaţiuni de arbitraj valutar, operaţiuni autorizate, de altfel, şi de dispoziţiile art.24 din Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară.
Ca urmare a apariţiei Legii nr.33/1991, repartizarea profitului brut anual trebuia să se realizeze în condiţiile şi în procentele stabilite la art.27 din Lege, care nu mai separa activităţile realizate de către societăţile bancare, acestea urmând să repartizeze 20% din profitul brut anual pentru constituirea de rezerve, până când fondul astfel constituit egalează capitalul, apoi maximum 10% până în momentul în care fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul şi, după atingerea acestui nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezervă se va face din profitul net, pe baza hotărârii consiliilor de administraţie ale societăţilor bancare.
Având în vedere că, după apariţia HG nr.470/1990, au apărut –în ordine cronologică – Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, în vigoare de la data de 7 septembrie 1990; Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, în vigoare de la data de 17 noiembrie 1990; Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară şi Legea nr.34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României, ambele în vigoare de la data de 3 mai 1991, Curtea a considerat că dispoziţiile HGnr.470/1990 au fost abrogate implicit deoarece, la capitolul „Dispoziţii finale" ale legilor mai sus arătate, se stipulează că orice alte dispoziţii contrare se abrogă.
De altfel, şi în HGnr.1356 din 28 decembrie 1990 privind înfiinţarea Băncii Române de ComerţExterior S.A. se stipulează, în mod expres, la art.5, că „orice alte dispoziţii contrare nu se aplică".
Raportându-se la dispoziţiile Legii contabilităţii nr.82/1992 şi ale Regulamentului de aplicare a acestei legi, aprobat prin HGnr.704/1993, Banca Română de Comerţ Exterior S.A. trebuia să evidenţieze în contabilitaterezultatul final al operaţiunilor, atât în valută, cât şi în lei, ţinând cont că situaţia sintetică a elementelor patrimoniale a unei societăţi cuprinsă în bilanţ şi contul de profit şi pierderi este exprimată numai în lei. De altfel, la această modalitate de calcul, indirect, s-a referit şi expertul contabil în raportul de expertiză din 11 noiembrie 2002, efectuat în faţa acestei curţi.
Cât priveşte criticile, în concret, formulate de către procurorul general financiar care se referă, în principal, la aspectetehnice din raportul de expertiză, s-a considerat că nu mai au relevanţă în raport de motivele de drept expuse mai sus.
Referitor la modul, corect sau incorect, în care banca a plătit impozitul pe profit raportat la întreaga activitate, s-a reţinut că nu a făcut obiectul actului de sesizare formulat de procurorul general financiar şi nici al procesului verbal de control care au vizat numai plata impozitului pe profit raportat strict la dispoziţiile HGnr.470/1990.
Împotriva deciziei a declarat recurs procurorulgeneral financiar, reiterând, în principal, aspectele de fond invocate în actul de sesizare şi în recursul în anulare, iar în final susţine că S.C. „Bancorex"SA trebuia obligată să plătească către bugetul de stat, cu titlu de impozit pe profit, suma de 3.715.284.553 lei şimajorările de întârziere aferente, chiar şi în ipoteza că prevederile HGnr.470/1990 ar fi fost abrogate încă din anul 1991.
Recursul este nefondat.
În adevăr, instanţa jurisdicţională şi-a fundamentat soluţia de respingere a actului de sesizare, pe probele administrate în cauză, inclusiv expertiza contabilă, precum şi pe actele normative în materie, din care rezultă că, Bancorex nu a încălcat limitele legale, privind constituirea fondului de arbitrajîn anii 1993 – 1995.
Este de observat, sub acest aspect, că în recursul procurorului general financiar nu se invocă aspecte din care să rezulte o altă situaţie de fapt şi de drept decât cea reţinută de instanţa jurisdicţională.
De asemenea, se constată că, instanţa jurisdicţională, a reţinut corect că după apariţia HGnr.1356 din 28 decembrie 1999, privind înfiinţarea Băncii Române de Comerţ Exterior, nu se mai putea face aplicarea prevederilor HGnr.470/1990, ci a reglementărilor în vigoare la acea dată, care stabilesc un alt mod de calcul, la care expertul contabil a şi făcut referire.
Dar, întrucât obiectul actului de sesizare formulat de procurorul general financiar a vizat numai plata impozitului pe profit raportat la dispoziţiile HGnr.470/1990, nu şi calculul impozitului conform reglementărilor în vigoare şi aplicabile,instanţa jurisdicţională a reţinut corect că nu poate examina cauza sub acest aspect cu care nu a fost sesizată.
În consecinţă, Decizia atacată este legală şi temeinică, iar recursul nefondat, urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de procurorul general Financiar al Curţii de Conturi a României împotriva deciziei nr.5 din 5 martie 2003 a Curţii de Conturi în compunerea prevăzută de art.56 din Legea nr.94/1992, republicată, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi15 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 74/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 80/2004. Contencios → |
|---|
