ICCJ. Decizia nr. 747/2005. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 747/2005
Dosar nr. 384/2004
Şedinţa publică din 9 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 24 noiembrie 2003, G.R. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 609 din 21 octombrie 2003, pronunţată de secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, solicitând casarea acesteia.
În motivarea recursului, petentul a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub acest aspect, recurentul a precizat că, în cauză, C.N. I.N. SA şi lui G.R. li s-au imputat neîntocmirea şi nedepunerea declaraţiei pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în termen de 30 de zile de la data achiziţionării imobilului.
Petentul a menţionat că imobilul a fost luat cu plata în rate, lucru pe care instanţa l-a ignorat, astfel încât în loc să considere în interpretarea sa, că termenul de 30 de zile curge de la data procesului-verbal de recepţie - 30 septembrie 1999, a apreciat că termenul curge de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 29 iulie 1999, calculând, astfel, greşit, penalităţile.
A mai precizat recurentul, că din 7 noiembrie 2001, el nu a mai fost director economic, deci nu i se putea imputa faptul că s-a depus declaraţie pentru stabilirea impozitului, la 16 iunie 2002, în condiţiile în care organele de conducere ale C.N. I.M. au luat cunoştinţă de existenţa obligaţiei de a depune declaraţie pentru stabilirea impozitului pe clădiri, la 19 decembrie 2001, când a fost primit procesul-verbal de control al Curţii de Conturi.
A mai susţinut petentul, că într-adevăr, potrivit fişei postului, avea obligaţia de a urmări stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen, a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale ale C.N. I.N., faţă de stat, dar el nu avea obligaţia să stabilească valorile contabile pentru bunurile aparţinând C.N. I.N., gestionarea patrimoniului căzând în sarcina administratorului companiei.
Aşa fiind, recurentul a cerut respingerea sesizării privitoare la obligarea sa la plata către C.N. I.N., a sumei de 5.676.800 lei.
Din actele cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin Decizia nr. 609 din 21 octombrie 2003, a secţiei jurisdicţionale a Curţii de Conturi, s-a respins recursul jurisdicţional declarat de recurentul-pârât G.R., împotriva sentinţei nr. 11 din 30 ianuarie 2003, pronunţată de Colegiul jurisdicţional Bucureşti, în dosarul nr. 89/2002. Recurentul a fost obligat la 100.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a constatat că prin sentinţa nr. 11 din 30 ianuarie 2003, pronunţată de Colegiul jurisdicţional Bucureşti, în dosarul nr. 89/2002, s-au admis capetele IV şi V din actul de sesizare al Procurorului financiar de pe lângă Camera de Conturi Bucureşti, C.N. I.N. SA Bucureşti, fiind obligată să vireze la bugetul local, suma de 4.581.500 lei reprezentând impozitul pe clădiri şi suma de 5.676.500 lei, majorări de întârziere, constatând virarea acestora, la 25 iulie 2002.
Aferent majorărilor de întârziere, G.R. a fost obligat la plata de despăgubiri civile către C.N. I.N. SA Bucureşti, precum şi la dobânda de 19,6% calculată asupra debitului datorat, de la data de 25 iulie 2002, până la achitarea acestuia.
S-au menţinut măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor pârâtului şi s-au ridicat măsurile asiguratorii instituite asupra unităţii debitoare. De precizat că, cele sus citate s-au pronunţat de Colegiul jurisdicţional, în dosarul nr. 89/2002, creat ca urmare a disjungerii capetelor IV şi V, de celelalte 6 capete de cerere ce au făcut obiectul sesizării Colegiului jurisdicţional, sub nr. 48/2002.
Judecând recursul jurisdicţional declarat de G.R., împotriva hotărârii Colegiului jurisdicţional - secţia jurisdicţională din cadrul Curţii de Conturi, a reţinut că hotărârea atacată este legală.
Astfel, la data dobândirii construcţiilor, erau aplicabile dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale, aşa cum au fost modificate prin OUG nr. 62/1998.
Impozitul pe clădiri, în cazul contribuabililor, persoane juridice, se calcula de acestea, prin declaraţiile de impunere care se depuneau la serviciile de specialitate ale consiliilor locale.
Atâta timp, cât impozitul datorat nu a fost calculat de către persoana juridică, nu se poate considera că partea contribuabilă şi-a îndeplinit obligaţia cerută de lege.
Nedeterminarea valorii de inventar a clădirilor, valoare actualizată potrivit prevederilor legale şi înregistrată în contabilitate, pe baza căreia se determina valoarea impozitului, duce la conturarea culpei proprietarului, valoarea trebuind a fi determinată în termenul prevăzut de lege, pentru depunerea declaraţiei de impunere.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând actele cauzei, constată că declaraţia de impunere valabilă este cea depusă la 19 iunie 2002, în care se indică valoarea de inventar actualizată, înregistrată în contabilitate, a fiecăreia din construcţiile achiziţionate.
Răspunderea recurentului-pârât G.R. a fost corect stabilită de cele 2 instanţe, întrucât acesta avea obligaţia de serviciu prevăzută în fişa postului, de a urmări stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat.
Nepreocupându-se de depunerea în termenul legal, a declaraţiei de impozitare, întocmită în condiţiile legii, nepreocupându-se de luarea măsurilor în vederea determinării valorii de inventar a construcţiilor în termenul prevăzut de lege, a ajuns la stabilirea culpei recurentului.
Interpretarea sa, din motivul de recurs invocat, este de fapt încercarea de a înlătura răspunderea sa care a fost corect stabilită prin Decizia atacată, faţă de data achiziţionării imobilului.
Sub acest aspect este de observat că recurentul a avut o atitudine pasivă, nesolicitând stabilirea valorii de inventariere a bunului, nici chiar după ce, la data de 10 ianuarie 2000, a depus declaraţia nr. 350151, întocmită fără respectarea condiţiilor legale, adică, fără stabilirea valorii impozitului pe clădiri, chiar dacă calculul efectiv nu-l făcea reclamantul-recurent, dar acesta era obligat să se preocupe de realizarea lui.
Decizia atacată fiind legală, recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G.R. împotriva deciziei nr. 609 din 21 octombrie 2003, a Curţii de Conturi a României, secţia jurisdicţională.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 739/2005. Contencios. Anulare partiala... | ICCJ. Decizia nr. 757/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
