ICCJ. Decizia nr. 947/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 6 ianuarie 2004, reclamantul P.F. a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și pe chestorul N.A., în calitate de Inspector general al poliției de frontieră, solicitând anularea dispoziției nr. S 110253 din 3 noiembrie 2003 și a încheierii Consiliului de disciplină nr. S 576.349/2003 și obligarea pârâților să-l reintegreze în funcția deținută anterior, de agent principal de poliție la Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș, cu plata drepturilor salariale cuvenite și a unor daune morale.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin actele administrative atacate, a fost sancționat disciplinar cu destituirea din funcție, reținându-se comiterea unei abateri grave, respectiv faptul că în ziua de 6 septembrie 2003, la controlul ce i-a fost efectuat în timp ce executa serviciul la Sectorul de Poliție de Frontieră Moravița, au fost găsite 2 bancnote a câte 5 Euro, pe care nu le-a declarat.
Reclamantul a precizat că pârâții, la emiterea actelor contestate, au încălcat prevederile art. 268 C. muncii și ale Legii nr. 360/2002, privind Statutul polițistului, iar sancțiunea aplicată este prea gravă, în raport cu abaterea săvârșită.
Prin sentința civilă nr. 291 din 24 mai 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a dispoziției și a dispus anularea încheierii consiliului de disciplină.
Totodată, instanța a dispus obligarea pârâților la reintegrarea reclamantului, în funcția deținută anterior destituirii, de agent principal de poliție și la plata drepturilor salariale cuvenite, până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, referitor la reglementarea formei și a conținutului unei decizii de sancționare disciplinară, sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. (1) și (2) C. muncii, care prevăd sub sancțiunea nulității, necesitatea formei scrise, a precizării motivelor aplicării sancțiunii și a celor privind înlăturarea apărării înfățișate în faza cercetării abaterii, a indicării instanței la care poate fi atacată sancțiunea.
împotriva sentinței au declarat recurs, pârâții Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, pârâții au învederat că, față de calitatea reclamantului, de polițist de frontieră, sunt aplicabile, referitor la aspectele privind cercetarea prealabilă, consiliile de disciplină și sancțiunile disciplinare, dispozițiile Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 360/2002, care au fost respectate, și nu prevederile art. 268 C. muncii.
Cât privește împrejurarea că acest ordin nu a fost publicat în Monitorul Oficial, pârâții au arătat că, potrivit art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001, actele normative care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranța națională, nu sunt supuse regimului de publicare, dacă legea nu dispune altfel.
Prin întâmpinare, reclamantul P.F. a invocat nulitatea recursurilor, întrucât nu cuprind, așa cum impun prevederile art. 3021alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., denumirea și domiciliul (sediul) tuturor părților și, de asemenea, a combătut criticile privind constatarea nulității absolute a actelor administrative .
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate, cu susținerile din întâmpinare și cu prevederile art. 301 și 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul Ministerului Administrației și Internelor a fost formulat tardiv, urmând a fi respins ca atare, în timp ce recursul declarat de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră fiind fondat, va fi admis și se va dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.
Astfel cum atestă dovada purtând data poștei, 23 iunie 2004, hotărârea a fost comunicată în condiții regulamentare, Ministerului Administrației și Internelor, recomunicarea din 20 iulie 2004 nefiind justificată și, de altfel, nici aprobată de conducerea secției comerciale și de contencios administrativ a Curții de Apel Timișoara.
De altfel, din adresa de înaintare a motivelor de recurs, rezultă că la 7 iulie 2004, acestea erau deja redactate și trimise la instanța de fond, împreună cu dovada de comunicare a sentinței.
De aceea, întrucât recursul instituției a fost înregistrat la 19 iulie 2004, se constată că a fost depus cu depășirea termenului legal de 15 zile de la comunicare, prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
în consecință, Curtea a respins ca tardiv, recursul formulat de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor.
Referitor la cel de-al doilea recurs, excepția nulității invocate de reclamant, nu poate fi primită, omisiunea Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, de a indica în motivele de recurs, numele și domiciliul părții adverse, fiind complinită prin precizările depuse la 14 februarie 2005.
Instanța, analizând criticile formulate de acest pârât, va casa sentința și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru a se pronunța asupra temeiniciei acțiunii formulate de reclamant, privind abaterea săvârșită și sancțiunea disciplinară aplicată.
în acest sens, Curtea reține ca fiind greșită, concluzia instanței de fond privind constatarea nulității absolute a dispoziției de destituire din funcție, ce a atras și anularea hotărârii consiliului de disciplină.
Reclamantului, având funcția de agent principal al poliției de frontieră, îi sunt aplicabile dispozițiile cu caracter special din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.
Referitor la încălcarea de către polițist, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu, actul normativ sus-menționat prevede la art. 59, că sancțiunea disciplinară se aplică numai după cercetarea prealabilă și după consultarea consiliilor de disciplină, procedura cercetării urmând a fi reglementată prin ordin al ministrului de interne.
în aplicarea Legii nr. 360/2002 a fost emis Ordinul nr. 350/2002 privind disciplina și deontologia profesională a polițiștilor care cuprinde în anexa 4, și formularul privind sancțiunea disciplinară aplicată ce trebuie adusă la cunoștință polițistului, ordin în baza căruia a fost efectuată cercetarea prealabilă în cazul abaterii reținute în sarcina reclamantului, materializată în raportul depus la dosar, însoțit de declarațiile date de P.F., în care sunt consemnate susținerile acestuia.
Așadar, întrucât cu referire la reglementarea procedurii cercetării prealabile și a aplicării sancțiunii disciplinare, există prevederi speciale aplicabile polițiștilor, în mod greșit s-a reținut de către instanța de fond, că s-ar aplica dispozițiile generale ale art. 268 C. muncii. De altfel, art. 295 alin. (2) C. muncii, prevede că dispozițiile acestui act normativ se aplică cu titlu de drept comun, și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete.
Or, în raport cu dispozițiile Legii nr. 360/2002 și ale Ordinului nr. 350/2002, nu se poate susține lipsa reglementării care să atragă aplicabilitatea prevederilor generale ale Codului muncii.
Nu este întemeiată nici susținerea privind lipsa efectelor juridice ale ordinului, pe considerentul nepublicării, cât timp actul normativ în discuție nu este supus regimului publicării în Monitorul Oficial, potrivit H.G. nr. 555/2001, pentru aprobarea regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative, spre adoptare, Guvernului.
Din actele dosarului rezultă că pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a efectuat procedura cercetării prealabile în cazul reclamantului, cu respectarea reglementărilor speciale aplicabile polițiștilor.
întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra fondului litigiului, privind existența și gravitatea abaterii și temeinicia sancțiunii disciplinare aplicate, admițând recursul și casând hotărârea, s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 879/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 442/2005. Contencios → |
|---|
