ICCJ. Decizia nr. 29/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 755 din 17 noiembrie 2005, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția ridicată de C.M., prin reprezentantul său A.S., în dosarul nr. 9983/2004 al Tribunalului Cluj, secția civilă, constatând nelegalitatea prevederilor art. 1 pct. 1.4 lit. b) pct. 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
Instanța de contencios administrativ a reținut că prin norma respectivă s-a restrâns în mod nejustificat posibilitatea de a se statua asupra soluționării cererilor persoanelor îndreptățite la preluarea în natură a imobilelor, contravenindu-se, astfel, dispozițiilor art. 1, ce instituie regula restituirii în natură, art. 2, care explicitează cazurile de preluare abuzivă și art. 5, care instituie o singură derogare, (în sensul că nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsurile reparatorii în echivalent, persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în Anexa nr. 1, ce face parte integrantă din Legea nr. 10/2001).
S-a apreciat, totodată, că norma juridică analizată, nesocotește reglementările cuprinse în art. 73, 74 și 77 din Legea nr. 24/2000, privind Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
împotriva sentinței au declarat recurs, Primarul municipiului Cluj-Napoca, Guvernul României și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca.
în cadrul unor motive de casare comune, Primarul municipiului Cluj-Napoca și Guvernul României au invocat nelegalitatea și netemeinicia soluției.
Ambii recurenți au susținut, în esență, că excepția de nelegalitate ridicată de reclamanta C.M. în litigiul civil trebuia respinsă, deoarece norma metodologică nu a restrâns posibilitatea de a statua asupra rezolvării cererilor persoanelor îndreptățite la restituirea în natură și nici nu a contravenit dispozițiilor art. 1, care instituie regula restituirii în natură a bunurilor sau măsuri reparatorii prin echivalent, pentru persoanele care au primit despăgubiri conform acordurilor internaționale încheiate de România. Că, textul a cărui nelegalitate a fost invocată, nu derogă de la dispozițiile art. 73, 74 și 77 din Legea nr. 24/2000.
Prin adoptarea hotărârii guvernamentale de aprobare s-a urmărit, în realitate, interpretarea dispozițiilor cu caracter general, conținute în art. 1 al Legii nr. 10/2001, precum și precizarea semnificației noțiunii de imobile preluate în mod abuziv, în contextul unor acte normative de preluare, în vigoare în perioada de referință a acelei legi.
Recursurile sunt nefondate.
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, în sensul acestui act normativ, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și, orice alte imobile preluate de stat cu titlul valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 s-a prevăzut că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
H.G. nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 1.4 lit. b), referitor la Decretul nr. 223/1974, a făcut distincția între cazul trecerii imobilului fără plată, în proprietatea statului, cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat.
Pentru cel de al doilea caz, normele prevăd că stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul, înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara. în acest caz, soluția administrativă a cererii persoanei care se consideră îndreptățită, va fi respingerea motivată a cererii.
în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 223/1974, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară, erau obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România.
înstrăinarea se făcea către stat, care prelua aceste bunuri, iar plata se stabilea potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.
Art. 5 din același decret, prevedea că actele juridice încheiate în scopul eludării dispozițiilor sale sunt nule de drept.
Actul normativ a fost abrogat prin Decretul - lege nr. 9/1989, în scopul înlăturării imediate a unor reglementări care, prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale, intereselor legitime ale cetățenilor și desfășurării unor relații normale cu celelalte state.
Din analiza dispozițiilor art. 2 și 5 ale Decretului nr. 223/1974 rezultă că în situația în care o persoană fizică părăsea definitiv țara, locuința sa, proprietate personală, trebuia înstrăinată numai statului și prețul se stabilea conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.
Posibilitatea vânzării către o terță persoană era exclusă, întrucât se aprecia că o atare operațiune s-ar realiza în scopul eludării legii.
Prin urmare, vânzarea era considerată nulă de drept, cu consecința preluării bunului imobil în proprietatea statului. Plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcției și nu asigura justa îndestulare a proprietarului.
în raport cu reglementarea mai sus menționată, dispozițiile pct. 1.4. lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 sunt lipsite de fundament legal, schimbând prin interpretare, dispozițiile Decretului nr. 223/1974.
Conduita persoanei era stabilită imperativ de prevederile decretului, care nesocoteau principiul constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate consacrat chiar de Constituția României din anul 1965 (art. 36).
Ca urmare, actul de înstrăinare către stat a imobilului în situația prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 223/1974, se circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Față de aceste dispoziții legale, prevederile pct. 1.4 lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003, se vădesc nelegale. Ele contravin și prevederilor art. 41 și 135 din actuala Constituție a României, precum și celor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994.
Prin admiterea excepției ridicată de reclamantă, Curtea a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, având în vedere că persoana care formula cererea de plecare definitivă din țară, înainte de anul 1990, nu avea opțiuni pentru înstrăinarea locuinței proprietate personală, fiind obligată să se conformeze dispozițiilor restrictive ale Decretului nr. 223/1974.
Persoana în cauză nu era îndestulată corespunzător prin prețul stabilit de stat, care se situa sub valoarea reală a locuinței. Aceeași persoană nu putea să înstrăineze imobilul, înainte de formalizarea intenției de părăsire definitivă a țării; întrucât actul de înstrăinare era considerat nul de drept.
Ținând seama de considerentele expuse în cele ce preced, recursurile declarate de Primarul municipiului Cluj-Napoca și Guvernul României, au fost respinse ca nefondate.
Cât privește recursul declarat de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că este tardiv, în raport cu data comunicării sentinței atacate - 2 decembrie 2005, data înregistrării cererii de recurs - 7 decembrie 2005 și cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 41/2006. Contencios → |
|---|
