ICCJ. Decizia nr. 5/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la data de 18 august 2004 și precizată ulterior, C.S., în nume propriu și al copiilor săi minori, C.L.L., C.M., C.L., C.F., S.C., C.L.J. și C.L.M., a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Afacerilor Externe, solicitând:
- să se constate că emiterea deciziei din 2 mai 2001, prin care pârâtul secund și-a exprimat acordul cu intrarea lor fără viză pe teritoriul Statului român, este o măsură nelegală;
- obligarea primului pârât să le comunice de îndată o decizie privind emiterea documentelor de călătorie și expulzarea în Germania a membrilor familiei C.;
- revocarea dreptului de ședere în România, în condițiile reglementate prin O.U.G. nr. 194/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 357/2003;
- obligarea primului pârât să aducă la îndeplinire decizia de expulzare în Germania și să nu-i mai primească în România, decât cu pașaport străin;
- obligarea ambilor pârâți la plata unor daune de întârziere în sumă de câte 1.000.000 lei, cu începere din prima zi de întârziere și până la data expulzării efective.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că la data de 28 septembrie 2001 au fost aduși în mod ilegal și împotriva voinței lor pe teritoriul Statului român, din Germania, unde locuiau de mai mulți ani. De la data respectivă și până la 8 octombrie 2001, C.S. a fost reținut abuziv pe aeroportul Otopeni, pe baza vizei de intrare aplicată de către poliția de frontieră și fără asigurarea unor condiții minime de existență pentru cei 7 copii minori, dintre care 3 sunt născuți în Germania.
Reclamanții au precizat că au statutul de apatrizi, ca urmare a renunțării lui C.S. la cetățenia română. în opinia lor, acordul de preluare exprimat de autoritățile române, precum și refuzul de emitere a deciziei de expulzare sunt nejustificate, vătămându-le în mod grav drepturi și libertăți fundamentale.
Prin sentința civilă nr. 111 din 18 martie 2005, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Instanța a reținut că după expulzarea din Germania a membrilor familiei C., autoritățile române nu au acordat acestora, o viză de intrare propriu-zisă, ci au acceptat intrarea lor pe teritoriul României, pentru a-i proteja, ca măsură de ocrotire a unor apatrizi de origine română.
Pe de altă parte, măsura de expulzare nu a fost determinată de nota nr. 1270/2001, a Ambasadei României la Berlin, ce constituie un act diplomatic fără consecințe juridice directe.
S-a apreciat, totodată, că în speță nu sunt aplicabile prevederile Convenției încheiate între România și Germania, cu privire la preluarea persoanelor apatride, semnată la Bon, la 9 iunie 1998, deoarece din conținutul art. 2 al documentului rezultă că cele două state s-au obligat să preia și acele persoane care au renunțat la cetățenia părții contractante solicitate, după data intrării în vigoare a Convenției, dacă nu au dobândit o altă cetățenie și nici nu au obținut de la partea solicitantă, cel puțin o garanție de încetățenire.
Cum reclamanții renunțaseră la cetățenia română, anterior adoptării acestei convenții, lor nu li se aplică prevederile Convenției din 9 iunie 1998. Prin urmare, nu există un temei legal pentru ca în condițiile date, Statul român, prin autoritățile sale competente, să dispună expulzarea sau returnarea reclamanților în Germania (stat care a luat decizia evacuării acestora de pe teritoriul său) și nici să emită documente pentru reîntoarcerea în țara respectivă.
împotriva sentinței au declarat recurs, reclamanții, prin C.S., în nume propriu și al celor 7 copii minori.
Recurenții au reiterat, în cadrul motivelor de recurs, afirmațiile redate în cuprinsul acțiunii, susținând în esență, că existau temeiuri suficiente pentru admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată.
Prin precizările depuse la data de 7 aprilie 2005, ei au învederat că solicită anularea actului prin care Statul român și-a exprimat acordul de preluare a familiei C., act pe baza căruia statul german a emis, apoi, documentul de transport pentru o singură călătorie către România.
Documentul poartă data de 2 mai 2002, fiind eliberat de Ambasada României la Berlin și stabilește neechivoc faptul că autoritățile române se declară de acord cu intrarea fără viză pe teritoriul României a persoanelor evacuate legal, pe baza actelor de călătorie eliberate de autoritățile germane (pașaport străin sau laissez-passer model EU).
Recursul este nefondat.
Cum deja s-a arătat, reclamantul C.S. și ceilalți reclamanți - copiii minori ai celui dintâi, au statutul de apatrizi. împotriva lor, autoritățile germane au luat măsura expulzării din Germania, după ce regimul de persoane tolerate nu a mai fost prelungit, în cursul anului 2001.
Din hotărârea instanței administrative germane rezultă că tolerarea reclamanților a fost revocată, întrucât procedura de azil declanșată a rămas infructuoasă, precum și faptul că "evacuarea" tuturor membrilor familiei se va efectua din Germania, în România, aceasta din urmă, ca țară de origine.
Afirmația reclamanților că la data de 28 septembrie 2001 au fost introduși pe teritoriul Statului român, împotriva voinței lor, este contrazisă de probele cu înscrisuri administrate în cauză.
în realitate, ei au intrat în țară pe baza propriei voințe a lui C.S., care admisese acest lucru în acțiune, menționând chiar că este conștient de faptul că decizia de expulzare reprezintă actul exclusiv al statului german, precum și faptul că nu va putea rămâne o perioadă nedeterminată în zona de tranzit a aeroportului Henri Coandă, împreună cu cei 7 copii minori.
Returnarea reclamanților în România reprezintă indiscutabil, consecința expulzării lor legale și irevocabile, ca o măsură unilaterală a statului german. în virtutea principiului de suveranitate recunoscut de normele dreptului internațional, acest stat are dreptul de stabili care anume sunt persoanele ce pot rămâne pe teritoriul său, dar și persoanele care nu îndeplinesc criteriile pentru a obține acest drept.
Litigiul dintre părți nu poate pune, deci, în discuție, direct sau indirect, legalitatea măsurii de expulzare, ca o manifestare unilaterală de voință a altui stat suveran, în legătură cu care autoritățile române și-au exprimat doar disponibilitatea de a permite accesul pe teritoriul său, din motive umanitare, a unor foști cetățeni români.
Semnificativă este și împrejurarea că reclamanții au sosit pe aeroportul Henri Coandă din București, iar la solicitarea lor li s-a permis intrarea și ulterior, stabilirea domiciliului în România.
Măsura de expulzare nu a fost determinată de nota nr. 1270/2001, emisă de Ambasada Română la Berlin, care are natura unui act diplomatic lipsit de consecințe juridice directe, și nu natura unui act administrativ de autoritate, supus controlului jurisdicțional.
în lipsa unui asemenea act administrativ și a oricăror dovezi din care să rezulte vătămarea reclamanților într-un drept subiectiv legitim, în mod corect prima instanță a respins acțiunea.
Ținând seama de considerentele expuse, precum și de inexistența în cauză a unor motive de casare, de ordine publică, care potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., pot fi invocate din oficiu, a fost respins recursul.
Văzând și dispozițiile art. 1 și 15 ale Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
| ← ICCJ. Decizia nr. 63/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 29/2006. Contencios → |
|---|
