ICCJ. Decizia nr. 265/2007. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, la data de 5 septembrie 2005, reclamantul K.A. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Străini, anularea adresei nr. 176004 din 25 mai 2006, prin care pârâta i-a respins cererea de acordare a tolerării pe teritoriul României și obligarea acesteia la acordarea regimului de tolerare, potrivit O.U.G. nr. 194/2002.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 81 din 17 ianuarie 2006, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 98 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, tolerarea reprezintă permisiunea acordată de către Autoritatea pentru Străini, străinilor care nu au drept de ședere în România, dar, din motive obiective, nu pot părăsi teritoriul țării noastre.
Instanța de fond a apreciat că reclamantul nu face parte din categoriile de străini care pot beneficia de regimul tolerării, astfel cum sunt ele enumerate în art. 99 din actul normativ sus menționat.
în acest sens s-a reținut că, după ce a părăsit România la 3 august 2003, nemaiavând drept de ședere din data de 9 octombrie 2002, motiv pentru care i se și pusese în vedere să părăsească țara, reclamantul a revenit în România, la 26 decembrie 2003, în baza unei vize de scurtă ședere, iar la expirarea acesteia a solicitat statut de refugiat, cerere respinsă de instanțele judecătorești, soluția rămânând irevocabilă la 24 martie 2005, prin decizia nr. 799 a Tribunalului București. Drept consecință, pârâta, prin adresa atacată, a respins cererea de acordarea a tolerării pe teritoriul României, comunicând reclamantului că nu îndeplinește cerințele legale menționate mai sus.
în sfârșit, instanța a apreciat că în speță nu poate fi reținută vreo încălcare a dispozițiilor art. 3, 6 sau 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, deoarece nu s-a făcut dovada de către reclamant că în țara de origine a fost supus unor tratamente inumane ori degradante care i-au pus viața în pericol, mai ales că acesta s-a întors, în anul 2003, în țara lui.
împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, reclamantul, reiterând susținerea că întoarcerea în țara de origine, Pakistan, îi poate pune viața în pericol, date fiind conflictele dintre comunitatea shiită și cea sunită din care face parte, cu mențiunea că în anul 2003, când a călătorit în Pakistan, a constatat că aceste conflicte s-au agravat.
A mai menționat că problemele firmei sale sunt ulterioare anului 2003, astfel că nu le-a putut rezolva din cauza plecării din România în anul respectiv, motiv pentru care s-a întors și a rămas în continuare aici.
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Așa cum corect a stabilit instanța de fond, categoriile de străini care pot beneficia de regimul tolerării în România, sunt expres prevăzute de dispozițiile art. 99 din O.U.G. nr. 194/2002, după cum urmează: străinii împotriva cărora s-a dispus măsura luării în custodie publică și nu au putut fi returnați în termen de 6 luni, străinii cărora li s-a respins, prin hotărâre irevocabilă cererea de acordare a unei forme de protecție în conformitate cu legislația privind regimul refugiaților, străinii a căror prezență este impusă de interese publice și cei cu privire la care există "motive serioase" că sunt victime ale traficului de ființe umane.
Așa cum lesne se poate vedea, recurentul-reclamant nu se află în niciuna dintre aceste situații și nici nu a făcut dovada că rămânerea pe teritoriul României, după expirarea vizei de ședere, a fost consecința unor motive obiective, astfel cum sunt ele reglementate în art. 98 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, în sensul unor împrejurări independente de voința sa, imprevizibile și care nu pot fi înlăturate, ce l-au împiedicat să părăsească teritoriul României, simpla afirmație a reclamantului cu privire la situația afacerilor sale neputând constitui o asemenea împrejurare.
Pe cale de consecință, constatând că nu există, potrivit art. 304 și 3041 C. proc. civ., motive de casare sau modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea a respins, ca nefondat, prezentul recurs.
| ← Eliberare din funcţia de conducere. Caracterul măsurii. Termen... | ICCJ. Decizia nr. 4463/2007. Contencios → |
|---|
