ICCJ. Decizia nr. 4463/2007. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1256 din 14 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, precum și excepțiile inadmisibilității și a tardivității introducerii acțiunii.
A admis acțiunea reclamantei T.E.G. și a obligat pârâta A.N.P.C. a Municipiului București la plata sumelor reprezentând primă de concediu cuvenită legal pe anii 2003 - 2004 actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, instituției pârâte îi revine obligația de a sta în proces în temeiul raporturilor de serviciu dintre reclamantă și A.N.P.C., raporturi reglementate prin S.F.P.
Asupra excepției tardivității introducerii acțiunii instanța de fond a reținut că aceasta este neîntemeiată, neputându-se vorbi despre o prescriere a dreptului la acțiune, de vreme ce datorită suspendării intervenite, acesta nu s-a născut încă.
Pe excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a constatat că aceasta nu a fost susținută de pârâtă, care nu a indicat nici motivele de fapt și nici temeiurile de drept ale acesteia.
Pe fond, prima instanță a apreciat că cenzurarea legalității actelor normative care au suspendat succesiv dreptul la prima de concediu revine, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, instanței de fond, iar nu Curții Constituționale, deoarece normele legale de suspendare erau abrogate la data sesizării instanței.
A mai reținut prima instanță că dreptul la prima de concediu este un drept legal care nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate democratică, potrivit art. 53 din Constituție, iar normele de suspendare au încălcat art. 16 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Constituție, acționând retroactiv asupra unui drept câștigat.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.P.C. a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în temeiul dispozițiilor art. 304 punctul 8 și ale art. 3041C. proc. civ.
Prin motivele de recurs recurenta-pârâtă susține, în esență, următoarele:
1. în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că autoritatea pârâtă nu este nici inițiatoarea și nici emitenta actelor normative prin care a fost suspendată acordarea primelor de vacanță.
2. în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere dispozițiile art. 3 din Decretul - Lege nr. 167/1958, potrivit căruia termenul de prescripție este de 3 ani.
Instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul acestuia, având în vedere că dreptul la prima de concediu este un drept salarial suplimentar, legiuitorul putând să îl modifice sau să dispună încetarea lui, sau să stabilească perioada pentru care se acordă. Mai susține că dispozițiile din legile bugetului de stat pe anii 2002 - 2005 au fost atacate pe motiv de neconstituționalitate pentru încălcarea art. 53 din Constituție, iar Curtea Constituțională a stabilit că sunt constituționale.
Recursul este nefondat.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, neputând fi reținut în speță nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.
în cadrul raporturilor de drept administrativ, autoritățile publice participă în temeiul capacității lor de drept administrativ.
Prin contenciosul administrativ, legiuitorul apără drepturile subiective recunoscute în favoarea persoanelor fizice sau juridice, procedura contenciosului administrativ constituind un mijloc de valorificare și garantare a acestor drepturi. Drept urmare, calitatea și capacitatea procesuală a autorităților publice este conferită de capacitatea de drept administrativ a acestora.
Din această perspectivă, având în vedere obiectul acțiunii și raporturile de serviciu stabilite între părți, reglementate prin Statutul funcționarilor publici, prima instanță a apreciat în mod corect că excepția lipsei calității procesuale pasive nu este întemeiată, irelevantă fiind sub acest aspect împrejurarea că pârâta nu a fost inițiatoarea sau emitenta actelor normative prin care a fost suspendată acordarea primelor de vacanță.
De asemenea, întrucât suspendarea dreptului la plata primelor de concediu a făcut inoperantă curgerea termenului de prescripție, este corectă și soluția dată asupra excepției tardivității introducerii acțiunii.
Prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se poate invoca numai încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".
în considerarea acestui principiu, atunci când est sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic încheiat între părți, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul care soluționează fondul trebuie să-l aplice în litera și spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înțeles.
în ipoteza în care clauzele actului sunt îndoielnice, susceptibile de mai multe înțelesuri, judecătorul poate să-l interpreteze, potrivit regulilor de interpretare înscrise în codul civil.
în speță, prima instanță nu a fost sesizată cu un diferend în legătură cu un act juridic, în sensul acestui text de lege, iar natura dreptului la prima de vacanță a fost corect stabilită, astfel încât incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută, criticile recurentei trebuind a fi circumscrise, în drept, motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Actele dosarului atestă însă faptul că nici acest motiv de recurs nu poate fi reținut.
Aceasta întrucât reclamanta a avut calitatea de funcționar public în cadrul autorității pârâte în perioada 01 aprilie 2003 - 15 iulie 2004 și, prin urmare, pentru această perioadă îi sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora "funcționarii publici beneficiază, pe lângă indemnizația de concediu, de o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Este adevărat că aplicarea acestei dispoziții legale a fost suspendată din anul 2001 și până la 31 decembrie 2006, prin O.G. nr. 33/2001 și apoi, anual, prin legile bugetului, dar soluția instanței de fond este în concordanță cu jurisprudența unitară a înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că funcționarii publici au dreptul la plata primei de concediu pe perioada 2001 - 2006.
S-a reținut astfel, în mod constant, că suspendarea aplicării prevederilor respective din Legea nr. 188/1999 a contravenit dispozițiilor art. 41 și art. 53 din Constituție, întrucât dreptul de remunerare a muncii și dreptul la concediu plătit, corelative dreptului la muncă, fiind drepturi fundamentale, nu pot fi restrânse discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute de legea fundamentală prin art. 53, respectiv pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Aceeași normă constituțională stipulează că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și că trebuie să fie, în orice caz, proporțională cu situația care a determinat-o, fără să aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.
în același sens, s-au pronunțat și Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în ipoteze similare, prin Decizia nr. 7 din 5 februarie 2007 și Decizia nr. 23 din 12 decembrie 2005, referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G. nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 și, respectiv, art. 411alin. (1) din Legea nr. 50/1996, introdus prin O.G. nr. 83/2000.
în sprijinul opiniei împărtășite de secțiile unite a fost avută în vedere și practica relativ recentă a C.E.D.O. (2002-2004) cu privire la noțiunea de "bun".
Astfel, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. și a libertăților fundamentale, prin noțiunea de "bun" se înțelege și "speranța legitimă", de a dobândi un bun prin lege. Noțiunea de "speranță legitimă" presupune existența unei configurări juridice, respectiv a unei reglementări prin lege.
Or, de vreme ce printr-o lege se recunoaște dobândirea unui bun, în speță, patrimonial, deci este configurată juridic o "speranța legitimă", nu se poate interzice, tot prin lege, dobândirea bunului, deoarece în acest fel dreptul consacrat prin lege este golit, practic, de conținutul său.
în speță, legiuitorul a consacrat un drept - prima de concediu (deci o "speranță legitimă") - dar, prin alte legi, a golit practic de conținut dreptul asupra căruia s-a născut speranța legitimă de exercitare a lui.
Cum în cauză nu s-a demonstrat incidența vreuneia dintre condițiile constituționale de restrângere a drepturilor fundamentale în discuție, prima instanță a reținut în mod just că actele normative prin care a fost suspendat exercițiul dreptului la prima de concediu și care în prezent nu mai sunt în vigoare au contravenit dispozițiilor art. 53 din Constituția revizuită.
Față de cele expuse, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 265/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4669/2007. Contencios → |
|---|
