ICCJ. Decizia nr. 4071/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4071/2007
Dosar nr. 1572/33/200.
Şedinţa publică din 13 noiembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 10 septembrie 2007 la Curtea de Apel Cluj, reclamanta S.M. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea hotărârii nr. 22116 din data de 23 iulie 2007 emisă de pârâtă, cu consecinţa obligării acesteia la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că hotărârea pârâtei este nelegală şi netemeinică şi ca atare se impune anularea acesteia, întrucât ignoră calitatea sa de persoană refugiată, calitate care a fost dovedită prin declaraţii de martori şi acte de stare civilă.
În cuprinsul motivelor acţiunii, reclamanta a mai arătat că în urma Diktatului de la Viena a fost nevoită să se refugieze împreună cu mama sa din localitatea de domiciliu, respectiv satul Ghiolţ, judeţul Cluj, în localitatea Cătina, judeţul Cluj, datorită persecuţiilor etnice.
Prin sentinţa civilă nr. 106 din 25 ianuarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.M. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi a dispus anularea hotărârii nr. 22116 din 23 iulie 2007 emisă de aceasta.
A obligat pârâta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 25 octombrie 1940-6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 aprilie 2007.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut faptul că din probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile autentificate ale martorilor P.D. şi D.V., precum şi din actele de stare civilă ale reclamantei, se atestă cu caracter unitar împrejurarea că aceasta din urmă, împreună cu familia, s-a refugiat urmare a persecuţiilor etnice instituite în localitatea de domiciliu, într-o altă localitate, în luna martie 1941. Reîntoarcerea acestora în localitatea de domiciliu a avut loc în cursul lunii martie 1945, astfel că ipoteza normei legale, instituite prin art. 1 din Legea nr. 189/2000, este incidentă.
Împotriva sentinţei civile sus menţionată a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Cluj, care a motivat, în esenţă, că declaraţiile martorilor administrate în cauză nu au fost concludente, nu au fost clare şi nu au putut dovedi susţinerile reclamantei.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul se impune a fi admis, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuţia părţilor orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii şi să ordone toate dovezile pe care le consideră folositoare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depăşească obiectul litigiului.
În ceea ce priveşte cauza dedusă judecăţii, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către reclamanta S.M. nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor depuse la dosar şi declaraţia martorei audiată în faţa instanţei, acestea nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, aşa cum a fost completată şi modificată, de dispoziţiile acestei ordonanţe beneficiază persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.
Prin „persoană strămutată în altă localitate, conform dispoziţiilor HG nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a OG nr. 105/1999, se înţelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".
Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidenţa prevederilor legale mai sus citate şi pentru a vedea astfel dacă reclamanta este cu adevărat îndreptăţită la acordarea drepturilor compensatorii, trebuiau determinate, fără echivoc, cauza şi împrejurările schimbării domiciliului părinţilor acesteia, având în vedere faptul că nici reclamanta şi nici martorii nu au indicat o persecuţie etnică concretă. Simplul fapt că martorii utilizează în declaraţii noţiunea de „refugiu" nu este de natură a atrage incidenţa prevederilor actului normativ reparatoriu, faptul invocat trebuind interpretat şi în raport cu conjunctura istorică a momentului.
În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 313 teza I C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă permis de lege, în sensul specificat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 106 din 25 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4070/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4093/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
