ICCJ. Decizia nr. 4290/2007. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1228 din 9 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC S. SRL Oradea, având ca obiect anularea în parte a Deciziei nr. 118 din 17 iulie 2006 emisă de A.N.A.F. pentru suma reținută ca fiind datorată de societate în cuantum de 723.600 lei reprezentând impozit pe profit și anularea Deciziei de impunere nr. 80416 din 14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor precum și a raportului de inspecție fiscală nr. 80415 din 14 decembrie 2005 și a dispoziției privind măsurile stabilite de organul de inspecție fiscală cu nr. 80417 din 14 decembrie 2005.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin Decizia nr. 118 din 17 iulie 2006 emisă de A.N.A.F. în calea administrativă de atac și anume în soluționarea contestației formulate de reclamanta societate împotriva actelor administrative fiscale emise de D.G.F.P. Bihor și a raportul de inspecție fiscală, a fost respinsă ca neîntemeiată și nesusținută cu documente contestația cu privire la suma de 723.000 lei - impozit pe profit și s-a dispus desființarea deciziei de impunere nr. 80416/14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor pentru suma de 101.356 lei reprezentând impozit pe profit precum și pentru accesoriile aferente, dobânzi de întârziere în sumă de 324.796 lei și penalități de întârziere în sumă de 100.060 lei cu consecința refacerii controlului de către o altă echipă decât cea care a întocmit actul fiscal atacat pe aceeași perioadă și pentru același impozit conform celor reținute în motivarea deciziei.
Decizia de impunere nr. 80416 din 14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor a fost menținută pentru suma de 1.267.812 lei obligații de plată în sarcina reclamantei, reprezentând impozit pe profit, dobânzi și penalități de întârziere. A mai reținut instanța de fond că organele fiscale au stabilit în mod corect că societatea reclamantă a încălcat prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 402/2004,art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 859/2002 și art. 19 alin. (1) pct. 12 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, în ceea ce privește debitul de 639.254 lei rezultând din impozitul pe profit suplimentar, acesta nefiind determinat corect întrucât nu s-au luat în calcul toate veniturile impozabile realizate, respectiv cele din producția stocată, evidențiate în contabilitate și cuprinse în bilanțurile contabile, fapt ce a dus la diminuarea impozitului pe profit declarat.
Instanța de fond nu a avut în vedere susținerile reclamantei privitoare la documentele înregistrate ca fiind documente justificative, reținând că organul fiscal și A.N.A.F. în ceea ce privește suma de 84.347 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar au stabilit corect că în perioada decembrie 2002 - decembrie 2004, societatea a înregistrat în cheltuieli deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit valoarea aprovizionărilor efectuate pe baza unor facturi fiscale care nu îndeplinesc cerința de document justificativ conform H.G. nr. 831/1997 și ale Legii nr. 82/1991, neavând completate toate datele prevăzute de formularul respectiv (factură), cum ar fi data emiterii, data expedierii și date privind furnizorul, astfel că în raport și de dispozițiile H.G. nr. 402/2000,art. 4 alin. (6) lit. m acestea sunt cheltuieli nedeductibile.
S-a reținut astfel că organele fiscale au stabilit corect că suma de 337.338 lei reprezintă cheltuieli nedeductibile și nu poate fi avută în vedere la calculul impozitului pe profit, procedând corect la recalcularea acestuia.
Instanța de fond a reținut în concluzie că actele administrative și actele administrative fiscale deduse judecății, emise de pârâtele autorități fiscale, sunt temeinice și legale, considerente pentru care acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată pentru toate capetele de cerere formulate.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal reclamanta SC S. SRL Oradea, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ. precum și dispozițiile art. 3041C. proc. civ.
într-un prim motiv de recurs, recurenta - reclamantă susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare în soluționarea litigiului, mai precis instanța de fond nu a avut în vedere concluziile expertizei extrajudiciare, deși a acceptat a fi depusă ca probă în dosar, în motivarea sentinței reținând că "raportul de expertiză extrajudiciară depus de reclamantă nu poate avea forța probantă a unei expertize judiciare".
Ca atare, consideră recurenta, se impune casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în vederea administrării probei cu o expertiză judiciară, probă fără de care cauza nu poate fi soluționată, având în vedere natura și complexitatea litigiului.
într-un al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă precizează că în mod eronat și numai printr-o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății instanța de fond schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia a considerat că veniturile din producția stocată evidențiate în contabilitate la contul 711 sunt venituri impozabile realizate, neluând în considerare punctul 7.2 din Instrucțiunile privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, aprobate prin H.G. nr. 859/2002, care prevede că "la calculul ponderii veniturilor contribuabilului, nu sunt luate în calcul veniturile înregistrate în conturile 711 "venituri din producția stocată", 721 "venituri din producția de imobilizări necorporale" și 722 "venituri din producția de imobilizări corporale", precum și veniturile care sunt rezultate din evaluarea activelor în valută și după caz eventualele venituri din evaluarea datoriilor în valută conform reglementărilor contabile".
în ceea ce privește suma de 84.347 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, recurenta-reclamantă într-un al treilea motiv de recurs, susține că în mod eronat instanța de fond a reținut că această sumă ar decurge din înregistrarea în mod eronat în contabilitate ca și cheltuială deductibilă a unor facturi fiscale care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ conform H.G. nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor, formularelor comune privind activitatea financiar -contabilă și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora.
Arată recurenta că au fost interpretate eronat dispozițiile punctului 119 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991 aprobat prin H.G. nr. 704/1993, care se referă la elementele principale ale documentelor susmenționate, în sensul că "trebuie să fie cuprinse "de regulă", în aceste documente justificative, nefiind deci menționată obligativitatea completării cu aceste elemente.
Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului și în principal casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea administrării probei cu o expertiză pentru justa și corecta soluționare a cauzei, iar în subsidiar modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Intimata A.N.A.F. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat și va fi admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea în parte a Deciziei nr. 118 din 17 iulie 2006 emisă de către D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., în privința sumelor stabilite în sarcina societății în cuantum de 723.600 RON reprezentând impozit pe profit și anularea Deciziei de impunere nr. 80416 din 14 decembrie 2005 întocmită de către D.G.F.P. Bihor.
Așa cum susține și recurenta-reclamantă, litigiul prezintă o anumită complexitate și el nu poate primi o rezolvare justă și corectă, în spiritul dispozițiilor legale aplicabile în cauză, în lipsa administrării tuturor probatoriilor pertinente cauzei, una dintre aceste probe fiind expertiza judiciară, părerea unui specialist în problemele financiar-contabile deduse judecății fiind imperios necesară pentru intima convingere a judecătorului fondului.
Articolul 129 alin. (5) C. proc. civ. statuează că "judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei soluții temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc".
Exercitarea rolului activ al judecătorului trebuie interpretat în sensul obligației pe care acesta o are de a descoperi adevărul și de a da părților ajutorul activ în apărarea drepturilor și intereselor legitime.
în speță, cunoscând faptul că raportul de expertiză extrajudiciară depus de recurenta-reclamantă nu are forța probantă a unei expertize judiciare, așa cum de altfel a reținut în considerentele sentinței, instanța fondului avea posibilitatea să pună în discuția părților necesitatea administrării probei cu o expertiză judiciară care să răspundă unor obiective precis stabilite în legătură cu sumele datorate de către recurenta-reclamantă și care fac obiectul celor două decizii a căror anulare s-a cerut.
Neprocedând astfel instanța în pronunțarea soluției s-a bazat pe un probatoriu incomplet, insuficient pentru pronunțarea unei sentințe legale și temeinice.
Se impune așadar casarea sentinței atacate, ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamantă, în baza art. 312 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, unde au fost analizate în cadrul procedurii de rejudecare toate celelalte critici aduse sentinței prin motivele de recurs formulate de reclamantă, ca apărări ale acestei părți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4611/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4074/2007. Contencios → |
|---|
