ICCJ. Decizia nr. 4657/2007. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamanta Popa Cristina a chemat în judecată M.F.P., solicitând instanței ca în contradictoriu cu acesta să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2001 - 2005, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective, precum și daunele-interese aferente, potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, în perioada menționată a avut statutul de funcționar public în cadrul M.F.P., statut ce îi conferă dreptul la sumele reprezentate de primele de vacanță prevăzute de art. 33 alin. (2) (devenit art. 34 după republicare) din Legea nr. 188/1999, iar suspendarea aplicării beneficiarului acestui drept bănesc reprezintă o restrângere nelegală.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1551 din 6 iunie 2007 a respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și prematurității acțiunii invocate de Ministerul Finanțelor Publice ca fiind neîntemeiate.
Totodată, a admis acțiunea reclamantei P.C. și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei prima egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pentru anii 2001 - 2005, actualizată cu indicele de inflație la data plății.
De asemenea, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind daunele interese.
Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut că suspendarea prevederilor legale referitoare la primele de concediu, este o măsură dilatorie, care a amânat acordarea drepturilor funcționarilor publici la prima de concediu, neavând efect asupra existenței dreptului, cererea reclamantului fiind întemeiată, urmează a fi admisă.
Cât privește capătul de cerere privind daunele interese, instanța a reținut că pârâta a avut o justificare legală în neacordarea primelor de concediu, iar plata drepturilor reprezentând prime, prin actualizarea acestora la data plății, reprezintă o reparație suficientă și echitabilă.
împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul M.E.F.
Recurentul a susținut în esență că, acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 - 2006 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă a Constituției României, a legislației bugetare și a salarizării funcționarilor publici.
A mai susținut că, cererea de acordare a primelor de concediu este netemeinică și prin aceea că legea bugetului de stat constituie norma specială în ceea ce privește finanțarea și repartizarea resurselor bugetare iar dispozițiile referitoare la primele de vacanță sunt suspendate prin legea bugetului de stat, motiv pentru care nu-și produc efectele pe perioada suspendării.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este de necontestat faptul că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 și 2005.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată era legală și temeinică, s-a respins recursul declarat în cauză, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4669/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4611/2007. Contencios → |
|---|
