ICCJ. Decizia nr. 4746/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4746/2007
Dosar nr. 38512/3/2006
Şedinţa publică din 6 decembrie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a, conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 38152/3/2006 reclamanţii A.N., A.D., A.G., A.M., A.C.M., A.G., B.D., B.G., B.P.E., B.S., B.A.C., B.T., B.V.R., B.R., B.M., B.C., B.M., B.C., B.C., B.R., B.S.M., B.M., B.C.L., B.F., B.M., B.V., B.G., B.M., B.M., B.A., B.A.M., B.D., B.A., B.C.G., B.M.A., B.A.L., C.C., C.A.T., C.D., C.G., C.C.A., C.A.C., C.M., C.A., C.V., C.E., C.G.M., C.M.A., C.L., C.M., C.A.G., C.A., C.F., C.N.A., C.G., C.A., D.G.A., D.C., D.E.M., D.E.M., D.M.A., D.I., D.L.M., D.S., D.M., D.V., D.M., D.R.D., D.A., D.E.N., D.I., E.M., E.I., E.D., E.A., E.V., E.G., E.E., F.A.S., F.C.A., F.I., F.I., F.V., F.A., G.A., G.B.M., G.A., G.F.C., G.F.V., G.R., G.L.B., G.A.A.M., G.C., G.H.E., G.E., G.B.A., G.C.A.G.E., G.G., H.D.E.H.A., I.G.O., I.A., I.L., I.R.M., I.D.L., I.S., I.M.O., I.M., I.L., I.M.N., I.D., I.A.M.E., I.N., I.F., I.M.B., I.E., I.M.G., L.T.T., L.T., L.I., L.M.D., L.I., M.D., M.P., M.D.O., M.I., M.C., M.I.C., M.V.Z., M.V., M.C.I., M.J., M.G.I., M.E.A., M.D., M.M., M.L.A., M.C.D., M.C.A., M.E., M.F., M.R., M.G., M.E., M.L.R., M.B.M., M.L., M.A.M., M.S., N.M., N.I.L., N.D., N.A.M., N.G.S., N.M.V., N.S.A., N.A.S., N.O., N.T., N.O., N.A.T., N.E., N.M.I., N.A., N.S., N.V.M., O.R.M., O.A., P.C.I., P.R.A., P.V., P.A., P.C., P.D., P.L.A., P.G.M., P.C.V.V., P.A.C., P.G., P.M.R., P.D., P.I., P.S., P.C., P.B.D., P.M.M., P.S.M.A., P.S.M., P.M., P.G., R.D., R.I.D., R.V.L., R.M., funcţionari publici în cadrul I.N.S., reprezentaţi legal de sindicatul din I.N.S. Bucureşti, au solicitat în contradictoriu cu pârâţii I.N.S. Bucureşti şi M.F.P. obligarea acestuia să plătească prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2005 actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat în esenţă, că sunt funcţionari publici în cadrul pârâtului şi membrii ai sindicatului din I.N.S. Bucureşti, potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Ulterior, printr-o serie de ordonanţe de urgenţă s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel: art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001 a dispus suspendarea aplicării acestui drept până la 01 ianuarie 2002; art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 suspendă acordarea primei până la 31 decembrie 2002; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 suspendă până la 31 decembrie 2003; art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 suspendă până la data de 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 suspendă până la 31 decembrie 2005.
Cum suspendările succesive şi-au încetat aplicabilitatea, reclamanţii susţin că sunt îndreptăţiţi la primirea primelor de vacanţă, însăşi suspendarea fiind neconstituţională şi nelegală, în raport de dispoziţiile art. 38 C. muncii precum şi art. 53 alin. (1) şi alin. (2) - (art. 49 din vechea redactare) din Constituţia României din care rezultă că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă o dată câştigat nu poate fi anulat.
Cu privire la drepturile reprezentând prima de vacanţă pe anii 2001 - 2005, reclamanţii invocă excepţia de nelegalitate a textelor care reglementează suspendarea din legile bugetului de stat menţionate, iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, competenţa revine instanţei de fond, deoarece normele de suspendare nu mai sunt în vigoare. în acest sens, aceste norme contravin prevederilor art. 41 şi art. 53, art. 16 şi art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Prin sentinţa civilă nr. 453 din 18 ianuarie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 38512/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, unde a fost înregistrat la data de 27 februarie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 958 din 3 aprilie 2007. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile de prematuritate, prescripţie a dreptului la acţiune şi lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P.
A admis acţiunea formulată de reclamanţii A.N., A.D., A.G., A.M., A.C.M., A.G., B.D., B.G., B.P.E., B.S., B.A.C., B.T., B.V.R., B.R., B.M., B.C., B.M., B.C., B.C., B.R., B.S.M., B.M., B.C.L., B.F., B.M., B.V., B.G., B.M., B.M., B.A., B.A.M., B.D., B.A., B.C.G., B.M.A., B.A.L., C.C., C.A.T., C.D., C.G., C.C.A., C.A.C., C.M., C.A., C.V., C.E., C.G.M., C.M.A., C.L., C.M., C.A.G., C.A., C.F., C.N.A., C.G., C.A., D.G.A., D.C., D.E.M., D.E.M., D.M.A., D.I., D.L.M., D.S., D.M., D.V., D.M., D.R.D., D.A., D.E.N., D.I., E.M., E.I., E.D., E.A., E.V., E.G., E.E., F.A.S., F.C.A., F.I., F.I., F.V., F.A., G.A., G.B.M., G.A., G.F.C., G.F.V., G.R., G.L.B., G.A.A.M., G.C., G.H.E., G.E., G.B.A., G.C.A.G.E., G.G., H.D.E.H.A., I.G.O., I.A., I.L., I.R.M., I.D.L., I.S., I.M.O., I.M., I.L., I.M.N., I.D., I.A.M.E., I.N., I.F., I.M.B., I.E., I.M.G., L.T.T., L.T., L.I., L.M.D., L.I., M.D., M.P., M.D.O., M.I., M.C., M.I.C., M.V.Z., M.V., M.C.I., M.J., M.G.I., M.E.A., M.D., M.M., M.L.A., M.C.D., M.C.A., M.E., M.F., M.R., M.G., M.E., M.L.R., M.B.M., M.L., M.A.M., M.S., N.M., N.I.L., N.D., N.A.M., N.G.S., N.M.V., N.S.A., N.A.S., N.O., N.T., N.O., N.A.T., N.E., N.M.I., N.A., N.S., N.V.M., O.R.M., O.A., P.C.I., P.R.A., P.V., P.A., P.C., P.D., P.L.A., P.G.M., P.C.V.V., P.A.C., P.G., P.M.R., P.D., P.I., P.S., P.C., P.B.D., P.M.M., P.S.M.A., P.S.M., P.M., P.G., R.D., R.I.D., R.V.L., R.M., funcţionari publici în cadrul I.N.S., reprezentaţi legal de sindicatul din I.N.S. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii I.N.S. Bucureşti şi M.F.P.
A obligat pârâţii să plătească fiecărui reclamant, corespunzător perioadei în care şi-au desfăşurat activitatea ca funcţionari publici în cadrul I.N.S., drepturile băneşti reprezentând prime de vacanţă pe perioada 2001 – 2005, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
A respins cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
A obligat pârâţii la plata sumei de 9880 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată, INS subordonându-se direct Guvernului României, reclamaţii fiind salariaţii unei unităţi bugetare aflate direct în subordinea Guvernului, iar M.F.P. are obligaţia să vireze fondurile necesare în vederea plătii drepturilor către reclamanţi, având în vedere obligaţia stabilită de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 de a întocmi proiectul legii bugetului sau al legii de rectificare a bugetului, pe baza proiectelor de buget al ordonatorilor principali de credite.
De asemenea, este neîntemeiată şi excepţia de prematuritate, dreptul reclamanţilor dedus judecăţii fiind actual şi existent, susţinerile pârâtului M.F.P. privind prematuritatea făcând obiectul analizei pe fond.
S-a reţinut că reclamanţii sunt angajaţi ai pârâtului, în calitate de funcţionari publici, având dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Această dispoziţie legală a fost suspendată succesiv prin art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 63/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 până la data de 31 decembrie 2005 şi prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 până la data de 31 decembrie 2006.
Întrucât normele legale de suspendare nu mai sunt în vigoare la data sesizării instanţei, cenzurarea legalităţii acestor suspendări succesive revine conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 instanţei de fond şi nu Curţii Constituţionale. În acest sens s-a apreciat că normele de suspendare contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie întrucât dreptul de remunerare a muncii ce aparţine dreptului la muncă nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.
Totodată, normele de suspendare contravin şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, reclamanţii fiind discriminaţi faţă de alţi angajaţi, precum şi art. 15 alin. (2) din Constituţie întrucât suspendă retroactiv un drept câştigat sub imperiul Legii nr. 188/1999.
Deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2003-2005, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, aceasta însemnând însăşi înlăturarea dreptului.
Suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
Prin urmare, nu se poate reţine susţinerea pârâtului potrivit căreia pentru anii 2001 – 2002 dreptul la acţiune al reclamanţilor este prescris, întrucât, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, legea fiind un caz de forţă majoră ce a împiedicat reclamanţii să formuleze acţiune.
Prin încheierea din 12 iulie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantele B.M., B.M. şi S.L.C., reprezentate prin Sindicatul din I.N.S. Bucureşti.
A dispus îndreptarea erorii materiale şi înlăturarea omisiunilor strecurate în sentinţa civilă nr. 958 din 3 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în sensul menţionării numelui corect al reclamantei S.L.C. şi includerea în practica, considerente şi dispozitiv a reclamantelor B.M. şi B.M.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe au declarat recurs atât I.N.S. cât şi M.E.F.
În motivarea celor două recursuri, s-a arătat, în esenţă, că acţiunea nu a fost timbrată şi că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.F.
Pe fond, s-a susţinut că dreptul reclamanţilor de a pretinde plata pentru anii 2001 – 2003 privind primele de concediu este prescris şi în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de dispoziţiile art. 1 şi art. 3 al Decretului nr. 167/1958 şi conform regulii generale cuprinsă la art. 7 alin. (1), prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Nu poate fi opozabilă teoria conform căreia pe perioada suspendării aplicării dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată a fost suspendat şi dreptul la acţiune al reclamanţilor întrucât suspendarea prescripţiei extinctive presupune existenţa unor situaţii, limitativ prevăzute de lege care-l pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune, ori situaţia de faţă nu se încadrează în situaţiile limitativ prevăzute de art. 13 - 14 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune al reclamanţilor nefiind afectat de existenţa unei norme juridice de suspendare câtă vreme însăşi reclamanţii recunosc că existenţa unei dispoziţii de suspendare nu echivalează cu inexistenţa dreptului. Ca atare dreptul reclamanţilor la plata acestor sume a existat pe toată perioada respectivă şi la fel dreptul corelativ la acţiune.
S-a mai invocat incidenţa prevederilor C. muncii, art. 166 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data când acestea erau datorate iar potrivit art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Împrejurarea că prin acte normative succesive a fost suspendată acordarea acestor prime, nu poate conduce la concluzia că a fost întrerupt cursul prescripţiei, câtă vreme pe de o parte, efectul suspensiv era limitat în timp, iar pe de altă parte cazurile de suspendare a cursului prescripţiei sunt limitativ prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167/1958, în cauză nefăcându-se dovada că au intervenit acte de întrerupere a prescripţiei.
S-a mai motivat că în mod nelegal şi netemeinic s-a acordat plata drepturilor solicitate, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Potrivit art. 269 alin. 1 C. muncii, „Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul".
S-a susţinut că punerea în întârziere reprezintă condiţia sine qua non a obligării la plata de despăgubiri şi ca atare, actualizarea ar putea opera cel mult de la plata introducerii cererii de chemare în judecată.
În privinţa cheltuielilor de judecată, s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., acesta presupune existenţa unei culpe a I.N.S. în neonorarea retenţiilor reclamanţilor,fapt ce a generat introducerea acţiunii, dar în fapt neplata sumelor pretinse este cauzată de existenţa unor dispoziţii legale de suspendare cărora I.N.S. nu se putea sustrage.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri pentru considerentele expuse în continuare.
În primul rând, acţiunile având ca obiect plata primelor de concediu sunt scutite de plata taxelor de timbru întrucât sunt litigii de muncă, având ca obiect drepturi băneşti.
Instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., pe care a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că acesta are obligaţia să vireze fondurile necesare în vederea plăţii drepturilor către reclamanţi.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 – 2006.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2002.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
În mod întemeiat instanţa de fond a obligat la plata primei de vacanţă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, întrucât în speţă nu era cazul unei puneri în întârziere a pârâtului, ci a solicitării de acordare a unor drepturi băneşti cuvenite.
În privinţa cheltuielilor de judecată, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. prevăd obligaţia de plată a acestora de către partea care a căzut în pretenţii, situaţie în care instanţa de fond a procedat corect şi legal.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se vor respinge recursurile declarate în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de I.N.S. şi de M.E.F. împotriva sentinţei nr. 958 din 3 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabile.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4744/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4755/2007. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
