ICCJ. Decizia nr. 4788/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4788/2007
Dosar nr. 29916/3/2006
Şedinţa publică din 11 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale,contencios administrativ şi fiscal la data de 7 septembrie 2006, reclamanta R.C.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.M.S.S.F., obligarea acestuia la plata primelor de concediu pentru perioada 2003 – 2004.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este funcţionar la instituţia pârâtă şi este îndreptăţită, în temeiul Legii nr. 188/1999 la prima de vacanţă, menţionând că, chiar dacă legile bugetare au suspendat acest drept, dreptul nu a fost anulat, fiind un drept câştigat, potrivit Constituţiei.
Soluţionând cauza în fond, urmare declinării competenţei materiale de către Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 386 din 6 februarie 2007 a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Rugină Carmen Aurelia în contradictoriu cu pârâtul M.M.S.S.F. A obligat pârâtul la plata primelor de vacanţă pentru anii 2003 şi 2004, actualizate în raport cu rata inflaţiei.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că, reclamanta este îndreptăţită la primă de vacanţă în temeiul art. 34 din Legea nr. 188/1999, iar la data încetării suspendării dreptului se impunea plata respectivelor sume.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, pârâtul M.M.F.E.Ş., criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă că, deşi reclamanta – funcţionar public are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariu de bază din luna anterioară plecării în concediu, acordarea acestui drept a fost suspendată în anii 2001 – 2006, potrivit unor acte normative a căror aplicare este obligatorie.
Examinând cauza în raport cu critica adusă soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea este de necontestat că prin dispoziţii succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 – 2006.
Numai că, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004, precum şi prin art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu există în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care guvernează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa.
Neprevederea în continuarea a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile în care se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu ar fi existat în perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută să fie violat în substanţa sa şi practic, să devină lipsită de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încadrării în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.M.F.E.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 386 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4777/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4789/2007. Contencios → |
|---|
