ICCJ. Decizia nr. 14/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 14/2008
Dosar nr. 1897/3/2007
Şedinţa publică din 8 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 172 din 2 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul B.J., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, obligându-l pe aceasta din urmă la plata către reclamant a drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2002-2005, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective.
Prin aceeaşi sentinţă civilă, instanţa de judecată a respins excepţiile lipsei de obiect şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârăt.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în privinţa excepţiilor, că acestea nu sunt întemeiate, cererea reclamantului având un obiect clar şi bine determinat, pe de o parte, şi că suspendarea prin lege a dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripţie, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, pe de altă parte.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de judecată a reţinut, în esenţă, că suspendarea exerciţiului dreptului la prima de vacanţă, prevăzut de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, nu echivalează cu însăşi eliminarea acestui drept.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, invocând prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi reiterând, în motivarea recursului, apărările formulate în faţa instanţei de fond.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În privinţa excepţiilor, se constată că în mod corect acestea au fost respinse de instanţa de fond.
Astfel, nu se poate vorbi de lipsa obiectului cererii, atâta vreme cât acesta este clar şi explicit menţionat de reclamant în preambulul cererii sale şi rezultă cu evidenţă din ansamblul motivării respectivei cereri.
De asemenea, nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acţiune pentru prima de vacanţă din perioada 2001 - 2005 întrucât, fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripţia îşi reia cursul de 3 ani, potrivit art. 7 alin. (3) din decretul sus menţionat.
Cu privire la fondul cauzei.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că acordarea primei de vacanţă, instituită prin prevederile legale susmenţionate, a fost suspendată în anii 2001 - 2006, prin dispoziţii normative succesive, însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), a fost menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03. 2004), precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 1l88/1999, în forma republicată pentru a doua oară (M. Of. nr. 365/29.05.2007).
Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistenţa sa în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept, recunoscut şi garantat, nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice împotriva sentinţei civile nr. 172 din 2 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 122/2008. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1466/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
