ICCJ. Decizia nr. 1929/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1929/2008
Dosar nr.3608/2/2007
Şedinţa publică din 15 mai 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului constată că:
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii P.E., D.M. şi L.P. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Sănătăţii Publice, obligarea pârâtului la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de vacanţă, aferentă anilor 2003-2006, actualizate cu rata inflaţiei, pentru fiecare reclamant fiind precizată perioada de acordare a acestor drepturi diferenţiat, în funcţie de data încheierii raporturilor de serviciu cu pârâtul.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt în raporturi de serviciu cu pârâtul, raporturi guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din lege, au dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Au mai arătat reclamanţii faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel încât nu au putut beneficia de acest drept în anii 2001-2006, deşi dreptul subzistă şi în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice a invocat excepţia lipsei de obiect a cererii reclamanţilor, excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune şi a solicitat introducerea în cauză în calitate de chemat în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Prin sentinţa civilă nr. 2240 din 24 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamanţilor P.E. şi D.M. privind plata primelor de vacanţă pe perioada solicitată şi respinsă acţiunea formulată de P.L. ca neîntemeiată. De asemenea, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, precum şi toate celelalte excepţii invocate.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată în dosar, instanţa de fond a reţinut că nu există nici o legătură între cele două ministere, iar sumele de bani ce se solicită nu sunt la dispoziţia Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Cu privire la excepţia lipsei de obiect instanţa a reţinut că acţiunea de faţă are obiect, întrucât se solicită plata unui drept stabilit prin lege, iar cu privire la excepţia de prescripţie invocată s-a arătat că dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, întrucât până la acea dată dreptul solicitat de reclamanţi a fost suspendat în mod succesiv de legiuitor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de fond a aplicat greşit legea în cauza dedusă judecăţii, neobservând că deşi potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcţionarul public are dreptul la o primă de concediu, totuşi, acordarea primei a fost suspendată în anii 2001 – 2006 prin legile bugetului de stat pentru anii 2001 – 2005, legi care sunt în acord cu prevederile constituţionale, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcţionarilor publici.
Mai arată recurentul-pârât că şi în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 şi alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006.
De asemenea, este criticată soluţia instanţei de fond, apreciindu-se că în cauză trebuie admisă excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată întrucât pe perioada suspendării dreptului prevăzut de lege, acel drept nu există şi ca atare nu există nici dreptul la acţiune.
Recurentul a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei de prescripţie, motivat de faptul că dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termenul de 3 ani de la data la care acele drepturi erau datorate.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat pentru considerentele expuse în continuare.
Prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcţionarilor publici că pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 – 2006, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia şi aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia că un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Având în vedere aceste considerente, nu poate fi admisă teoria recurentului cu privire la lipsa de obiect a cererii reclamanţilor, întrucât cererea de chemare în judecată priveşte dreptul la plata primei de concediu suspendată succesiv prin acte normative, în consecinţă suspendat exerciţiul acestor drepturi şi nu existenţa lor.
Înalta Curte constată nefondată şi critica cu privire la împlinirea prescripţiei şi constatarea pe cale de excepţie a prescrierii dreptului la acţiune, întrucât prin suspendarea exerciţiului acestui drept, reclamanţii s-au aflat în imposibilitate de a solicita aplicarea acestuia.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătăţii Publice împotriva sentinţei civile nr. 2240 din 24 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 995/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1944/2008. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
