ICCJ. Decizia nr. 219/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 219/2008
Dosar nr.3720/2/2007
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 mai 2007, reclamantul B.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, obligarea la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă perioadei 10 iulie 2002-15 mai 2005, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, pentru perioada în speţă, este îndrituit, în conformitate cu prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, la o primă egală cu salariul de bază cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Reclamantul a mai precizat că, până în prezent, nu a beneficiat de aceste sume deoarece, prin legile bugetare, dispoziţiile relative la primele de concediu au fost suspendate, suspendarea acestui drept fiind, în opinia sa, neconstitutională.
Pârâtul a formulat întâmpinare, invocând, pe cale de excepţie, prescripţia dreptului la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 1716 din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fondul cauzei, a admis acţiunea formulată şi a obligat pârâtul la plata contravalorii primelor de concediu aferente perioadei 2002-2005, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în ce priveşte excepţia invocată, că dreptul la acţiune se naşte din momentul încetării perioadei de suspendare, iar, pe fondul cauzei, că reclamantul a făcut dovada calităţii sale de funcţionar public, astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, este îndrituit la prima de concediu.
Prima instanţă a apreciat că măsura suspendării aplicării prevederilor legale relative la prima de concediu nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a acestor dispoziţii, astfel încât, la data încetării suspendării, obligaţia de plată a primelor în speţă a devenit executorie.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, criticând soluţia pronunţată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că potrivit reglementărilor exprese din legile bugetare anuale, prevederile actelor normative referitoare la primele de concediu au fost suspendate, astfel încât autoritatea pârâtă avea obligaţia respectării acestor prevederi.
S-a mai precizat totodată, că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2) ulterior republicării acestui act normativ, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este de necontestat că, prin dispoziţii succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată, dar după cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, suspendarea dreptului nu afectează substanţa dreptului, neechivalând cu însăşi înlăturarea lui.
Soluţia instanţei de fond este în concordantă cu jurisprudenta unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cu soluţia pronunţată în materie de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, avându-se în vedere noţiune de „bun".
Astfel, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin noţiunea de „bun" se înţelege şi „speranţa legitimă" de a dobândi un bun prin lege.
Noţiunea de „speranţă legitimă" presupune existenţa unei reglementări prin lege, or, de vreme ce printr-o lege se recunoaşte dobândirea unui bun, în speţă patrimonial, nu se poate interzice, tot prin lege, dobândirea bunului, deoarece, în acest fel, dreptul consacrat prin lege este golit practic de conţinutul său.
Prin urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, nu se poate considera că un atare drept nu a existat în perioada în care exerciţiul său a fost suspendat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca a nu obstacula titularii drepturilor recunoscute în a beneficia efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Se mai reţine, de asemenea, că prima instanţă a soluţionat în mod corect şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, avându-se în vedere că dreptul la acţiune se naşte din momentul încetării perioadei de suspendare a aplicării prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Pentru considerentele arătate, se constată că instanţa a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei civile nr. 1716 din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 215/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 265/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
