ICCJ. Decizia nr. 3169/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3169/2008
Dosar nr. 5074/2/2007
Şedinţa publică din 30 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanţii L.S.C., P.P., B.D.F., G.T., T.D.M., I.B.G., OGV., P.N., F.V., J.Ş., C.K.F. şi R.D., au solicitat obligarea pârâtului M.I.R.A. la plata drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pentru anii 2004, 2005 şi 2006, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Reclamanţii au mai solicitat obligarea M.E.F. la alocarea fondurilor necesare pentru efectuarea plăţii acestor drepturi salariale.
Motivându-şi acţiunea, reclamanţii au arătat, în esenţă, că au calitatea de salariaţi la I.N.E.P., iar potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, au dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Au mai arătat că, printr-o serie de legi adoptate ulterior, s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, dar se consideră îndreptăţiţi să primească primele de vacanţă întrucât suspendările menţionate sunt nelegale şi şi-au încetat aplicabilitatea.
Reclamanţii au susţinut că suspendarea continuă a exerciţiului unui drept legal contravine normelor legislaţiei muncii şi normelor constituţionale, invocând în acest sens dispoziţiile art. 16, art. 15 alin. (2), art. 14 şi art. 53 din Constituţia României.
Pârâtul M.I.R.A. a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a M.E.F., solicitând respingerea cererii formulate de reclamanţi ca neîntemeiată, iar în ipoteza admiterii acţiunii, obligarea chematului în garanţie la virarea sumelor necesare efectuării acestor plăţi.
Prin sentinţa civilă nr. 2746 din 6 noiembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul M.I.R.A. la plata drepturilor băneşti reprezentând prime de vacanţă pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie, la data plăţii efective. Totodată, a obligat pârâtul M.E.F. la alocarea fondurilor necesare efectuării plăţilor, respingând cererea de chemare în garanţie a acestei părţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, la plecarea în concediu de odihnă, funcţionarii publici cu statut special au dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul M.I.R.A. împotriva M.E.F., Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în cauză neexistând un raport juridic legal sau convenţional de garanţie a sumelor ce reprezintă primele de vacanţă solicitate de reclamanţi, M.E.F. neavând obligaţia să garanteze plata acestor sume, în contextul în care reclamanţii nu sunt salariaţii acestui minister.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.E.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că tocmai pronunţarea unei hotărâri prin care M.E.F. să fie obligat la alocarea fondurilor către M.I. ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară şi totodată ar pune instituţia în imposibilitatea executării acestei hotărâri.
Se mai susţine faptul că între reclamanţi şi M.E.F. nu există niciun fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituţiei în calitate de pârât.
Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte şi instituţia în care îşi desfăşoară activitatea pe de altă parte, M.I. fiind ordonator principal de credit.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ. „partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autoritatea pârâtă nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/ 2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la M.E.F. propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „M.E.F. examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de conţinut şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
În consecinţă recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul M.E.F. împotriva sentinţei nr. 2746 din 6 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a M.E.F., cerere formulată de M.I.R.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3151/2008. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 3171/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
