ICCJ. Decizia nr. 393/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 393/2008
Dosar nr. 10202/2/2006
Şedinţa publică de la 1 februarie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 785 din 19 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată, la termenul din 05 februarie 2007, de reclamanţii B.C., S.M., S.C., V.G., C.S., P.R., C.I., C.M.C., N.L., S.J., L.M., I.I., S.V., R.L., S.L., B.F., B.G., T.I., B.O., C.A., M.D., J.M., B.S., B.O.G., S.T.M., M.N., T.M., G.M., B.D., P.M., B.A., M.I., D.C., I.A., C.I.R., C.A. şi G.L., în contradictoriu cu pârâtele C.N.A.S. şi C.A.S. a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, recunoscând reclamanţilor dreptul de a beneficia de prima de vacanţă pe perioada anilor 2002-2005, inclusiv, şi obligându-le pe pârâte la plata către reclamanţi a drepturilor băneşti cuvenite, actualizate în funcţie de rata inflaţiei, la data efectuării plăţii.
De asemenea, a fost admisă cererea pârâtei C.N.A.S., de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, fiind obligată această din urmă autoritate ca, în calitate de administrator al veniturilor statului, să aloce în bugetul pârâtei C.N.A.S. sumele băneşti necesare efectuării de către pârâta C.A.S. a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului a plăţilor actualizate către reclamanţi.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.A.S. şi a prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că dreptul reclamanţilor, de a beneficia de primă de vacanţă, este recunoscut de art. 34 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
Instanţa de fond a apreciat, de asemenea, ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, formulată de pârâta C.N.A.S., reţinând că autorităţii chemate în garanţie îi incumbă, în calitate de administrator al veniturilor statului, obligaţia de a aloca în bugetul pârâtei C.N.A.S., ca ordonator principal de credite, sumele necesare în scopul efectuării plăţilor de către cea de-a doua pârâtă, C.A.S. a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, a plăţilor actualizate către reclamanţi.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.A.S., instanţa de fond a reţinut că aceasta nu este întemeiată, instituţia respectivă având legitimitate procesuală faţă de calitatea sa de ordonator principal de credite interpus între cea de-a doua pârâtă şi chematul în garanţie.
Instanţa de judecată a respins, totodată, excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune, reţinând că acţiunea nu a putut fi exercitată pe perioada suspendării prin lege a dreptului la plata primelor de concediu.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâta C.N.A.S. şi chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Recurenta C.N.A.S. a solicitat modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată de către recurentă că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât aceasta nu s-a aflat în raporturi contractuale cu intimaţii-reclamanţi şi, pe cale de consecinţă, nu are calitatea de titulară a obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe de altă parte, recurenta a precizat că dreptul la acţiune al intimaţilor-reclamanţi era prescris, întrucât acesta a luat naştere în perioada în care plata drepturilor băneşti a fost suspendată prin legi bugetare anuale. În opinia sa, nu se poate crea o confuzie între dispoziţiile acestor legi, care prevăd suspendarea acordării primelor de vacanţă şi întreruperea cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, ca urmare a punerii în aplicare a acestor acte normative. Prescripţia dreptului la acţiune constituie o sancţiune procesuală pentru titularul dreptului de a cere executarea dreptului la acţiune şi se justifică prin intenţia legiuitorului de a asigura o clarificare cât mai rapidă a raporturilor juridice între părţi. Legiuitorul a limitat în timp posibilitatea valorificării de către părţi a unor drepturi, cu scopul de a le determina să îşi valorifice aceste drepturi fără întârziere. Aşadar, nu se poate aprecia faptul că inacţiunea reclamanţilor se datorează unor împrejurări mai sus de voinţa acestora, astfel încât inacţiunea să nu le poată fi imputată. Prin punerea în aplicare a actelor normative se urmăreşte de către legiuitor instituirea unui cadru legal general prin care se reglementează anumite situaţii de fapt şi drept. Prin similitudine de raţionament, nu se poate crea în mod artificial o echivalenţă între efectele punerii în aplicare a unor acte normative şi crearea unor împrejurări mai presus de voinţa reclamanţilor. Dreptul la acţiune al reclamanţilor pentru anul 2002 este prescris, întrucât dreptul acestora de a cere executarea s-a născut în anul 2002.
Recurenta a precizat că potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Aceste prevederi au fost suspendate în anii 2001, 2002, 2003, 2005 şi în anul 2006, prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005, acestea au fost suspendate până la 31 decembrie 2006.
Recurentul Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamanţilor.
De asemenea, recurentul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în calitate de chemat în garanţie.
Se consideră că obligarea Ministerul Economiei şi Finanţelor la alocarea fondurilor pentru plata drepturilor salariale ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară şi, totodată, ar pune instituţia în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
Pe fondul cauzei, recurentul a precizat că soluţia pronunţată de prima instanţă este nelegală, întrucât legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea acestor drepturi pentru o anumită durată determinată, fără ca prin aceasta să se ajungă la o restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce decurg din calitatea de salariat.
Analizând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul formulat de Ministerul Economiei şi Finanţelor este fondat, întrucât prima instanţă a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 208/2005, Ministerul Finanţelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat.
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectelor legii bugetului şi bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite.
Rectificarea bugetului de stat, care poate modifica bugetul aprobat, se poate face tot prin lege.
Ministerul Economiei şi Finanţelor apare ca un administrator al bugetului statului, iar în baza legii aprobate a bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în lege.
În aceste condiţii, Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, pentru că acesta nu are ca atribuţie să vireze către ordonatorii principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat.
Recursul formulat de C.N.A.S. este nefondat.
Astfel, dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, care confereau dreptul la prima de concediu au fost în vigoare pe întreaga perioadă aflată în discuţie şi au fost conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Aceasta din urmă, însă, nu echivalează cu însăşi înlăturarea dreptului, atâta timp cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar încălca atât prevederile art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept), cât şi reglementările cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie lipsit de conţinut şi, practic, să fie lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă li se cuvine intimaţilor-reclamanţi, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câştigat, nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În plus, instanţa de control judiciar apreciază că nu poate fi reţinută critica referitoare la faptul că pentru acordarea primei de concediu pe anul 2002 acţiunea ar fi prescrisă, având în vedere împrejurarea că, prin suspendarea succesivă a plăţii acestor drepturi, termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripţia îşi reia cursul de 3 ani.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la prime de concediu.
De altfel, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă, suspendate în perioada 2001-2006.
În consecinţă, în raport de considerentele anterior expuse şi de prevederile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie şi va respinge acţiunea faţă de aceasta. Totodată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de C.N.A.S.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C.N.A.S. la 200 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 785 din 19 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor şi respinge acţiunea reclamanţilor faţă de acesta.
Respinge recursul declarat de pârâta C.N.A.S. împotriva aceleiaşi sentinţe civile, ca nefondat.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.
Obligă pe recurenta-pârâtă C.N.A.S. la 200 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 391/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 395/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
