ICCJ. Decizia nr. 395/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 395/2008
Dosar nr. 36936/3/2006
Şedinţa publică de la 1 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 920 din 28 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul P.M., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamant a drepturilor băneşti reprezentând prima de vacanţă cuvenită pentru perioada 2002-2005, inclusiv, actualizată cu indicele de inflaţie, la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că dreptul reclamantului de a beneficia de primă de vacanţă, este recunoscut de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi că normele legale de suspendare a acestor prevederi legale contravin art. 41 şi 53 din Constituţia României, întrucât dreptul la prima de vacanţă constituie un drept de remunerare a muncii, care face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă, neputând fi restrâns, în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.
Mai reţine instanţa de fond că normele legale de suspendare a prevederilor referitoare la prima de vacanţă contravin, de asemenea, art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât suspendă retroactiv un drept câştigat sub imperiul Legii nr. 188/1999, respectiv îl discriminează pe reclamant faţă de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, invocând prevederile art. 304 pct. 8 şi art. 304 C. proc. civ. şi solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată de către recurentă că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Pe acest aspect, recurenta a precizat că dreptul la acţiune al intimatului-reclamant era prescris, întrucât acesta a luat naştere în perioada în care plata drepturilor băneşti a fost suspendată prin legi bugetare anuale.
Recurenta a precizat că, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Aceste prevederi au fost suspendate în anii 2001, 2002, 2003, 2005 şi în anul 2006, prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005, acestea au fost suspendate până la 31 decembrie 2006.
În opinia recurentei, punerea în aplicare a unei dispoziţii legale suspendate, care nu îşi poate produce efectele, înseamnă încălcarea legii. Chiar dacă există facultatea subiectului activ de a pretinde o anumită conduită subiectului pasiv în raportul juridic, atâta timp cât există suspendarea, nu mai poate exista şi un raport obligaţional între subiecţii raportului juridic.
Analizând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Astfel, dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, care confereau dreptul la prima de concediu au fost în vigoare pe întreaga perioadă aflată în discuţie şi au fost conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Aceasta din urmă, însă, nu echivalează cu însăşi înlăturarea dreptului, atâta timp cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar încălca atât prevederile art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept), cât şi reglementările cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie lipsit de conţinut şi, practic, să fie lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine intimatului-reclamant, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câştigat, nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În plus, instanţa de control judiciar apreciază că nu poate fi reţinută critica referitoare la faptul că pentru acordarea primei de concediu pe anul 2002 acţiunea ar fi prescrisă, având în vedere împrejurarea că, prin suspendarea succesivă a plăţii acestor drepturi, termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că după încetarea acestei suspendări, prescripţia îşi reia cursul de 3 ani.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a apreciat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la primele de concediu.
De altfel, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă, suspendate în perioada 2001-2006.
În consecinţă, în raport de considerentele anterior expuse şi de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor împotriva sentinţei civile nr. 920 din 28 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIIII-a contencios administrative şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 393/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 399/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
