ICCJ. Decizia nr. 4154/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4154/2008
Dosar nr. 290/46/2008
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, reclamantele C.R.P. şi P.L. au solicitat, în contradictoriu cu M.S.P., obligarea pârâtului la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de vacanţă, începând cu anul 2001, sume actualizate cu rata inflaţiei, pentru fiecare reclamantă fiind precizată perioada de acordare a acestor drepturi diferenţiat, în funcţie de data încheierii raporturilor de serviciu cu pârâtul.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat, în esenţă, că sunt în raporturi de serviciu cu pârâtul, raporturi guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din lege, au dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Au mai arătat reclamanţii faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel încât nu au putut beneficia de acest drept în anii 2001 - 2006, deşi dreptul subzistă şi în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare.
Prin sentinţa nr. 69/F-C din 30 aprilie 2008 a Curţii de Apel Piteşti a fost admisă acţiunea reclamantelor C.R.P. şi P.L. privind plata primelor de vacanţă pe perioada solicitată şi respinsă cererea de chemare în garanţie a M.E.F.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 - 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată în dosar, instanţa de fond a reţinut că nu există nici o legătură între cele două ministere, iar sumele de bani ce se solicită nu sunt la dispoziţia M.E.F.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.S.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că prin apariţia OUG nr. 146/2007 privind aprobarea plăţii primelor de concediu suspendate în perioada 2001-2006, acţiunea reclamantelor apare ca lipsită de obiect.
S-a precizat că intimatelereclamante au primit prima de concediu aferentă anului 2001 - 2002, iar sumele reprezentând primele de concediu neachitate urmează să fie achitate în lunile iunie şi respectiv octombrie.
De asemenea, recurenta a precizat că sumele reţinute de instanţa de fond nu sunt corecte, fiind calculate în mod greşit.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat pentru considerentele expuse în continuare.
Prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia şi aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât dispoziţiilor art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
De asemenea, nu poate fi admisă critica recurentului cu privire la lipsa de obiect a recursului, întrucât sumele datorate nu au fost achitate integral, aşa cum rezultă din înscrisul prezentat de recurent, (fila 4 dosar recurs).
Nici critica cu privire la reţinerea greşită a sumelor datorate nu poate fi primită, având în vedere înscrisul depus la dosarul de fond de recurentă (fila 81 dosar fond), în care sunt arătate sumele ce trebuie achitate intimatelor-pârâte.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respingerecursul declarat de M.S.P. împotriva sentinţei nr. 69/F-C din30 aprilie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4148/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4230/2008. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
