ICCJ. Decizia nr. 4316/2008. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 30 martie 2004 la Curtea de Apel Pitești, SC A. SA a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 35/F/C din 10 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii intimatului-reclamant orașul Ocnele Mari - Vâlcea.
S-a susținut de recurent că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub acest aspect recurentul a susținut că instanța a încălcat dispozițiile Legii nr. 15/1990 conform căreia societatea recurentă a dobândit prin efectul legii, dreptul de proprietate cu privire la termenul din litigiu.
Legea nr. 15/1990 a mai fost încălcată și de H.G. nr. 1362 din 27 decembrie 2001, susține recurentul pentru că a fost inventariat terenul aferent Ștrandului Ocnița în suprafață de 19.292,19 mp, ca făcând parte din domeniul public, teren care după aprecierea recurentei este în proprietatea SC A. SA din 1990 prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990.
S-a mai susținut de recurent că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare invocate și asupra unor dovezi administrative, după aprecierea recurentului, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Recurentul a mai precizat că în cauză s-a efectuat o expertiză tehnică de către inginerul M.C., care a concluzionat că la data reorganizării societății comerciale în baza Legii nr. 15/1990 avea în administrare terenul în litigiu și că acesta este necesar pentru realizarea obiectului de activitate al SC A. SA Râmnicu Vâlcea.
Recurentul a precizat că în mod greșit, contrar, concluziilor acestei expertize, instanța de fond a considerat că recurenta ar fi deținut abuziv, deci ilegal, activele inclusiv terenul în litigiu.
La fila 8 în dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție, se găsește o adresă a recurentei actualmente SC B. SA Râmnicu Vâlcea și prin care a declarat că înțelege cu toate actele de procedură din cauză pentru acest proces să se comunice la adresa: Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea (acesta fiind sediul ales pentru acest proces).
în cauză, orașul Ocnele Mari, Vâlcea a formulat întâmpinare precizând că sentința civilă nr. 35/F/C din 10 martie 2004, este legală și temeinică în raport de art. 7 din Constituția României adoptată în 1965, în vigoare la data apariției Legii nr. 15 din 7 august 1990, ca de altfel și potrivit Constituției României adoptată la 21 noiembrie 1991, art. 135.
Intimata a precizat că prin decizia nr. 18581/1950 a Comitetului Provizoriu Județean Vâlcea, Băile Ocnița trec din administrația Secțiunii Administrative a Sfatului Județean în administrarea comunei Urbane Ocnele Mari, pe teritoriul căreia se află aceste băi.
Conform art. 1 din această decizie "s-a înființat întreprinderea "Băile Ocnița" în cadrul Secției Gospodării și Industrii locale a Sfatului comunei Ocnele Mari, iar conform art. 2. Obiectul de activitate al întreprinderii este exploatarea sursei de apă sărată de pe teritoriul denumit Băile Ocnița, în scopul asigurării tratamentului balnear.
Intimata a precizat că dreptul de administrare al sursei de apă sărată, nu a fost transferat niciodată. Strandul Ocnița fiind exploatat în mod abuziv atât de O.J.T. Vâlcea cât și ulterior de SC A. SA Râmnicu Vâlcea.
Cât privește actul administrativ la care face referire recurenta-pârâtă, a precizat intimata-reclamantă, respectiv Dispoziția 31 din 8 mai 1985 a Oficiului Județului Vâlcea, transfera din administrarea operativă a C.H.R. Govora, în administrarea O.J.T. Vâlcea, doar unitățile de alimentație publică și cazare din Stațiunea Ocnele Mari și nu Ștrandul Ocnița.
De altfel a menționat intimata și din lista anexă a bunurilor care trec în proprietatea SC A. SA Râmnicu Vâlcea la Ordinul Ministerului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, sunt menționate "Bufet Ștrand Ocnița și Popas Ocnița. De aceea în mod incorect, în procesul verbal de recepție încheiat la 21 februarie 1992, în mod abuziv s-a înregistrat și Ștrandul Ocnița. De aceea și instanța de fond a precizat intimata-reclamantă, a apreciat că terenul în litigiu nu se afla legal în administrarea recurentei-pârâte ci l-a folosit abuziv și deci nu putea trece în proprietatea recurentei-pârâte.
A mai precizat intimata că terenul în litigiu nu putea fi înregistrat în patrimoniul recurentei-pârâte, din moment ce era menționat în proprietatea Statului, situație în care ar fi fost nevoie de o lege specială.
Intimata-reclamantă a invocat art. 5 din Legea nr. 18/1001 potrivit căruia se exclud din domeniul public parcurile publice, zonele de agrement. în acest sens sunt și dispozițiile art. 135 din Constituția României, anexa 1, III pct. 2 la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia anexa 3 lit. g) a hotărârii nr. 548/1999 privind aprobarea normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor orașelor, municipiilor și județelor.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002, a susținut intimata, a fost eliberat de Ministerul Turismului, prin fraudarea legii, față de dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991 care prevăd că art. 1 din hotărâre nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public. Mai mult a menționat, Legea nr. 213/1998 prevede că "actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art. 1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Sentința civilă nr. 35/F/C din 10 martie 2004 a Curții de Apel Pitești a mai fost recurată de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului care a susținut că în mod greșit instanța de fond a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002 al Ministerului Turismului.
în acest sens recurentul a precizat că art. 5 din Legea nr. 18/1991,art. 11 din Legea nr. 213/1998 sunt ulterioare Legii nr. 15/1990.
Cât privește considerentele instanței de fond, cum că terenul în litigiul a aparținut și aparține domeniului public al Județului Vâlcea și că nu putea intra în proprietatea SC A. SA Râmnicu Vâlcea la apariția Legii nr. 15/1990, recurentul consideră că nu pot fi reținute deoarece dacă terenul ar fi aparținut domeniului public "Oficiul Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie" avea obligația de a respinge documentația întocmită de societate comercială, în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
S-a mai considerat de recurent că la apariția Legii nr. 15/1990, nu s-a făcut dovada că terenul aparținea domeniului public.
în cauză SC Z. SA Drăgășani a formulat cererea de intervenție prin care s-a solicitat admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă SC B. SA Râmnicu Vâlcea (fostă SC A. SA).
S-a precizat de intervenientă că, această societate (SC Z. SA) a fost proprietara terenului în suprafață de 19.292,19 mp, situat în intravilanul orașului Orașul Ocnele Mari - Vâlcea, punctul Ocnița Județul Vâlcea.
Acest teren l-a dobândit în proprietate prin cumpărare de la SC A. SA (actualmente SC B. SA) în baza contractului autentificat sub nr. 2292 din 23 iulie 2002. Intervenienta a mai susținut că în mod nelegal, terenul a fost trecut în domeniul public prin H.G. nr. 1362/2001 și figurează la poziția 12 anexa 9 din acest act normativ.
în cauză SC G. SA Râmnicu Vâlcea, a depus o cerere de intervenție susținând că sunt proprietari ai terenului în suprafață de 19.292,19 mp, teren ce a fost introdus nelegal, după aprecierea intervenientei în anexa 9, din H.G.R nr. 1362/2001.
Intervenienta a invocat sentința civilă nr. 891 din 15 octombrie 2004 a Judecătoriei Brezoi (dosar nr. 1365/2004) hotărâre ce ține loc de act autentic de înstrăinare.
Așa fiind intervenienta a susținut că are interes ca recursul SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 35/F/C din 10 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Pitești să fie admis.
în cauză au mai formulat cerere de intervenție în interesul intimatului reclamant Orașul Ocnele Mari Județul Vâlcea,următoarele persoane fizice: P.D., M.E., S.M.D., L.I., L.D.F.O. și C.P.I., ca moștenitori ai foștilor proprietari ai bunului imobil, cuprins în Certificatul de atestarea dreptului de proprietate seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002.
Aceștia au solicitat respingerea recursurilor promovate de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și SC A. SA (actuala SC B. SA Râmnicu Vâlcea) și menținerea sentinței civile nr. 35/F/C din 10 martie 2004 pronunțată Curtea de Apel Pitești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal.
în motivarea cererii intervenienții au precizat că hotărârea instanței de fond respectă dispozițiile constituționale ce își găsesc explicit aplicabilitatea în Legea nr. 213/1998.
Din actele cauzei înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 35/F/C din 10 martie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea reclamantului orașul Ocnele Mari - Vâlcea împotriva pârâților SC A. SA și Ministerul Turismului București.
S-a dispus anularea Certificatului de atestarea dreptului de proprietate seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002 în ceea ce privește suprafața de 19.292 mp, situată în punctul "Ștrand Ocnița" evidențiată în schița raportului de expertiză efectuată de expertul M.C., cu următoarele vecinătăți, N.S.E - proprietatea reclamantei, S- Pârâul Sărat.
Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei cheltuieli de judecată de 4.000.000 lei.
Instanța de fond a reținut că, din probatoriul administrat, rezultă că terenul în suprafață de 19.292,19 mp, situat în punct "Ștrand Ocnița", pe raza Orașului Ocnele Mari a aparținut și aparține domeniului public al Județului Vâlcea.
Terenul în litigiu, a precizat instanța de fond nu putea intra în proprietatea intimatei-pârâte, întrucât terenurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, fiind scoase din circuitul civil și având regim juridic de excepție.
S-a făcut precizarea că "criteriile de evidențiere ale domeniului public, exclud parcurile publice, zonele de agrement și ștrandurile".
S-a invocat de instanță art. 5 din Legea nr. 18/1991,art. 135 din Constituția României și art. 11 pct. 4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. De asemenea s-a invocat art. 11 lit. a) din Legea nr. 213/1998 care prevede că bunurile din domeniul public nu pot fi înstrăinate, ci numai administrate, concesionate sau închiriate în condițiile legii.
S-a mai menționat că art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind determinarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, la data înființării acestora, necesare activității conform obiectului de activitate, nu se aplică potrivit art. 3 din același act normativ, terenurilor care în condițiile legii, fac parte din domeniul public.
Mai mult instanța a invocat și art. 4 din criteriile nr. 2665/1992 ce prevăd obligațiile comisiilor constituite potrivit art. 2 de a verifica regimul juridic al terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, respectiv al titlului asupra terenurilor (legi directe, ordine, decizii, contracte, acorduri) planurile și schițele anexă de titlu.
S-a precizat expres că la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate (seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002) dreptul reclamantei era confirmat prin H.G. nr. 1362/2001, iar prin anexa nr. 9, la poziția 12, terenul în litigiu a fost inclus în inventar.
Verificându-se actele cauzei, se constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică astfel că recursurile și cererile de intervenție vor fi respinse conform art. 312 C. proc. civ.
Legea fundamentală a țării respectiv Constituția, are o forță juridică superioară față de celelalte legi, forță juridică ce este dată atât de conținutul cât și de forma diferită de adoptare și modificare. Consecința acestei deosebiri este aceea că legile organice, ordinare și celelalte acte normative, decrete ordonanțe ale Guvernului, hotărâri, regulament, ordine ale miniștrilor, trebuie să fie conforme cu Constituția.
în cauză atât Legea nr. 18/1991 cât și Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia sunt în consecință cu dispozițiile art. 135 din Constituția României.
Terenul în suprafață de 19292,19 mp, situat în punctul Ștrand Ocnița pe raza Orașului Ocnele Mari - Vâlcea a aparținut și aparține domeniului public al județului Vâlcea așa cum corect a reținut instanța de fond, Ștrandul fiind domeniu public.
De altfel în acord cu Legea fundamentală și cu dispozițiile legilor suscitate prin H.G. nr. 1362/27 decembrie 2001, s-a aprobat inventarul, bunurilor domeniu public printre care și Ștrandul Ocnița situat pe terenul în litigiu, bun ce aparține domeniului public.
împotriva dispozițiilor art. 11 pct. 4 din Legea nr. 213/1998 ce prevăd că "bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile", profitând de faptul că a folosit terenul în litigiu, intimata a cerut eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul ce a fost din totdeauna proprietate publică și este și în prezent. Acest certificat a fost emis la 6 iunie 2002 după ce în prealabil deja prin H.G. nr. 1362 din 27 decembrie 2001, imobilul în litigiu fusese inventariat ca proprietate publică.
Este relevant faptul menționat de intimata-reclamantă în notele scrise fila 130 dosar 4391/2002 a Curții de Apel Pitești că SC A. SA a cunoscut faptul că la momentul întocmirii documentației pentru suprafața de 19.292,19 mp aparținea domeniului public al orașului Ocnele Mari ca domeniu public. Situația era cunoscută de societate, pentru că au fost depuse documente în instanță în timpul judecării dosarelor civile nr. 1427/2002 și 1578/2002.
Recurenta-intimată nu a fost în măsură atunci când a întocmit documentației potrivit H.G. nr. 834/1991 (așa cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 468/1998, și prin criteriile nr. 2665/1/C/1992) să depună procesele verbale de vecinătate, semnate de Consiliul local al orașului Ocnele Mari.
Emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002 privind terenul în litigiu în suprafață de 19.292,19 mp, domeniu public al orașului Ocnele Mari, atestat prin H.G. nr. 1362/2001, anexa nr. 9 poziția 12, de către Ministerul Turismului s-a făcut cu încălcarea art. 1 din H.G. nr. 834/1991, ce prevede că această reglementare nu se aplică terenurilor care în condițiile legii fac parte din domeniul public.
Inventarierea în domeniul public al terenului în suprafață de 19.292,19 mp, aferent obiectului Ștrand Ocnița s-a făcut prin H.G. nr. 1362 din 27 decembrie 2001, în conformitate cu prevederile art. 19,art. 20,art. 21 din Legea nr. 213/1998 și H.G. nr. 548 din 8 iulie 1999, privind aprobarea normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor ce alcătuiesc domeniul public.
Sub aspectul motivelor de recurs formulate de SC A. SA (actualmente SC B. SA Râmnicu Vâlcea) sunt neîntemeiate și vor fi respinse.
Susținerea recurentei că ar fi proprietara terenului în litigiu potrivit Legii nr. 15/1990 este total neîntemeiată, terenul fiind proprietate publică și neputând fi decât folosit, concesionat, dar nu dobândit în proprietate opunându-se art. 135 din Constituția României.
înscrisurile depuse de recurentă la filele 47 - 48 (de altfel destul de ilizibile), nu reprezintă decât dovada că s-a făcut tot timpul o exploatare a apelor sărate ale Ștrandului Ocnița de diferite întreprinderi, acesta, neînsemnând în nici un caz că s-ar fi transmis ș i proprietatea așa cum a cerut recurenta.
Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 eliberat de Departamentul Turismului, menționează că anumite construcții sunt incluse în capitalul societății SC A. SA Râmnicu Vâlcea (dar nu și terenul în litigiu). De altfel la fila 51 este detaliată lista acestor construcții astfel încât acest act nu poate constitui temei pentru admiterea recursului.
Același regim are și actul eliberat de Oficiul Oficiul Județean de Turism Vâlcea (fila 60) respectiv de act nerelevant cauzei sub aspectul dedus judecății.
Din nici un act aflat la dosar depus de recurentă nu rezultă temeinicia acțiunii corect respinsă de instanța de fond care a apreciat asupra probelor administrate în cauză astfel încât nefondat a susținut recurenta că actele nu au fost considerate ca făcând dovada temeiniciei susținerilor lor.
Cât privește invocarea expertizei tehnice de către recurent în susținerea recursului a fost făcută greșit.
Expertul tehnic are obligația a constata fapte care să fie menționate ca atare, asupra acestora, urmând a se pronunța instanța de judecată.
în nici un caz expertul tehnic nu are competența materială a aprecia asupra unor aspecte juridice care țin numai de judecata instanței.
Hotărârea atacată fiind legală și temeinică, recursurile declarate au fost respinse, aceiași soluție revenind și pentru cererile de intervenție cu observație că aceste cereri de intervenție tind de fapt în apărarea unui interes propriu dar cum recursul este neîntemeiat și acestea au fost respinse.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4741/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4180/2008. Contencios → |
|---|
