ICCJ. Decizia nr. 4432/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4432/2008
Dosar nr. 571/33/2008
Şedinţa publică din 2 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 515 din 20 iunie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia de nelegalitate a Anexei nr. 35 poziţia 69 din HG nr. 934/2002, excepţie invocată de Ţ.A., V.M., R.I., P.I., R.V., R.I. şi I.M. HG nr. 934/2002, publicată în M. Of. nr. 665 bis din 9 septembrie 2002, priveşte atestarea domeniului public al judeţului Maramureş, precum şi a municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Maramureş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii au susţinut nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma faptului că la poziţia 69 din Anexa nr. 35 au fost incluse, ca făcând parte din domeniul public, suprafeţele de teren aparţinând acestora, fără să fi fost anterior expropriaţi în vreun fel şi fără ca Statul Român să fi avut înscris un drept de proprietate anterior anului 1989.
De asemenea, reclamanţii au invocat faptul că dreptul lor de proprietate este înscris în Cartea Funciară fiind de asemenea consacrat prin două hotărâri judecătoreşti irevocabile.
In raport cu cele două hotărâri judecătoreşti, prima instanţă a reţinut că acestea sunt posterioare hotărârii atacate, nefiind opozabile Guvernului.
Pe de altă parte, a apreciat prima instanţă, hotărârile în speţă aduc atingere dreptului inalienabil de proprietate publică, uzucapiunea unei părţi din păşunea comunală şi masa succesorală pe baza unor înscrisuri vechi din cartea funciară fiind insuficiente pentru a invalida un drept de proprietate publică.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanţii, susţinând în esenţă că sentinţa pronunţată este lipsită de temei legal şi dată pe baza unor interpretări superficiale a probelor administrate.
Prin motivele de recurs dezvoltate, recurenţii-reclamanţi au susţinut că deşi primăria pretinde că terenul în discuţie este păşune, deci aparţine domeniului public, în realitate acest teren nu a aparţinut niciodată domeniului public, aspect demonstrat cu actele depuse la dosar.
In acest sens recurenţii – reclamanţi au susţinut că şi expertiza efectuată în cauză este eronată, cu atât mai mult cu cât nu există nici un act juridic care să dovedească că terenul a intrat în patrimoniul primăriei, în vreme ce ei şi-au întărit dreptul de proprietate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând atele şi lucrările dosarului, sentinţa atacată, în raport de prevederile legale incidente, incluzând Constituţia României şi C.E.D.O., reţine că nu subzistă în cauză motive care să impună casarea sau modificarea sentinţei atacate, în sensul şi în considerarea celor în continuare arătate.
Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, Înalta Curte reţinând în primul rând considerentele avute în vedere de instanţa de fond, potrivit cu care, fără temei legal s-a susţinut că terenurile înscrise în HG nr. 934/2002, în anexa şi la poziţia menţionată, nu puteau fi cuprinse în acest act administrativ unilateral cu caracter individual, şi nu normativ cum eronat s-a susţinut, privind domeniul public al comunei Giuleşti, întrucât hotărârile judecătoreşti pronunţate şi de care s-au prevalat recurenţii au fost emise ulterior publicării respectivei hotărâri. Astfel nu se poate susţine că prin adoptarea acestui act administrativ unilateral a fost încălcat un drept real.
Înalta Curte reţine, în plus şi cu precădere în raport de considerentele avute în vedere de instanţa de fond că prezenta excepţie de nelegalitate, vizând un act administrativ individual adoptat în anul 2002, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, care a reglementat pentru prima dată excepţia de nelegalitate, nu putea fi admisă şi în considerarea aspectelor în continuare prezentate.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu, sau la cererea părţii interesate.
Este adevărat, că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte, independent de argumentele Curţii Constituţionale de recurentă, şi a căror substanţă nu este nesocotită, reţine însă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, ce instituie, în situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale (mai puţin în situaţia existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul naţional este cel ce aplică direct şi nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaţionale, având şi rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţele comunitare.
Din această perspectivă, aşadar, judecătorul naţional, aplicând primul C.E.D.O. are obligaţia, de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenţii, asigurându-le preeminenţa, deplină şi efectivă, faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte intervenţia legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a şi reţinut în jurisprudenţa C.E.D.O.
Sunt aşadar nefondate criticile recurentei şi întrucât, Înalta Curte, potrivit jurisprudenţei sale deja cristalizată în această materie, apreciază că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită de timp, cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securităţii raporturilor juridice.
Aceasta impune aplicarea directă, cu prioritate, a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, deşi este necontestat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepţiei de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, este de competenţa judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, care i s-ar opune. De altfel, aceeaşi instanţă comunitară a reţinut, în ceea ce priveşte posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reafirmă că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuţie, repetat şi fără limită de timp, a legalităţii unui act administrativ individual, în cauză, a anexei nr. 35, poziţia 69 din HG nr. 934/2002, publicată în M. Of. nr. 665 bis din 9 septembrie 2002, încalcă principiile fundamentale arătate, practica C.E.D.O. şi pe cea a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în situaţii juridice similare.
Pe de altă parte, deşi argumentele sus-arătate, prin natura lor nu ar mai impune şi analizarea celorlalte critici, vizând pretinsa nelegalitate a actului atacat, Înalta Curte reţine că prima instanţă a examinat corect şi a apreciat totodată că actul administrativ în discuţie îndeplineşte condiţiile de legalitate, raportat la probele administrate, astfel că şi din această perspectivă se apreciază că nu este prejudiciat dreptul recurenţilor la un proces echitabil şi nici pretinsele drepturi de proprietate faţă de soluţia astfel pronunţată.
În raport cu toate considerentele prezentate, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ţ.A., V.M., R.I., P.I., R.V., R.l. şi I.M. împotriva sentinţei civile nr. 515 din 20 iunie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4431/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4443/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
