ICCJ. Decizia nr. 4431/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4431/2008
Dosar nr. 106/42/2007
Şedinţa publică din 2 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 62 din 4 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta R.N.P.R. – D.S. Târgovişte în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienţii în interesul pârâtului M.A., C.J. Dâmboviţa, M.I.R.A., respectiv intervenientă în interes propriu SC P.I.M. SA I.L.C., dispunându-se anularea HG nr. 835 din 28 iunie 2006 privind transmitereaunei părţi dintr-un domeniu public al statului şi din administrarea M.A.N. în domeniul public al Judeţului Dâmboviţa şi în administrarea C.J. Dâmboviţa. Totodată, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de intervenienta SC P.I.M. SA ca neîntemeiată, precum şi cererile de intervenţie în interesul pârâtului formulate de M.A., C.J. Dâmboviţa şi M.I.R.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în ce priveşte excepţia invocată, că potrivit art. 16 din Legea nr. 26/1996, amenajamentul silvic este considerat ca fiind bază a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate a statului, astfel încât terenurile înregistrate în amenajamentele silvice sunt proprietatea publică a statului şi se află în administrarea R.N.P.R. – D.S.
Astfel, apreciază prima instanţă, faptul că o parte din terenul în litigiu se află în administrarea M.A.N., ca urmare a Ordinului 92/1957, nu justifică excluderea reclamantei din categoria instituţiilor publice interesate, dat fiind faptul că acestea au în atribuţiile lor apărarea domeniului public al statului, caracterizat ca amenajament silvic.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că expertiza tehnică efectuată în cauză confirmă apartenenţa terenului, continuu şi neîntrerupt, la fondul forestier, proprietate publică a statului sub forma amenajamentului silvic, transmiterea terenului în administrarea M.A.N., prin Ordinul nr. 92/1957, neavând decât un caracter temporar, sub aspectul administrării fondului funciar acesta rămânând în continuare în grija reclamantei.
Totodată, a mai reţinut prima instanţă, pădurea în speţă are funcţia specială de protecţie, conform evidenţelor O.S.M., iar defrişarea sa în vederea construirii unui presupus campus universitar nu este benefică, potrivit art. 54 C. silvic reducerea suprafeţei fondului forestier proprietatea publică fiind interzisă.
Prima instanţă a mai apreciat că hotărârea de guvern supusă controlului judiciar încalcă şi prevederile C.S. potrivit cărora ocuparea suprafeţei de fond forestier se poate face pe bază de schimb iar dacă beneficiarul nu dispune de teren echivalent pentru schimb, este obligat să plătească deţinătorului terenului contravaloarea acestuia şi contravaloarea pierderii de creştere în cazul terenurilor acoperite de pădure.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Guvernul României, M.I.R.A., M.A. Consiliul Judeţean Dâmboviţa, toţi recurenţii invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., impunându-se astfel prezentarea şi examinarea grupată a criticilor de nelegalitate şi netemeinicie formulate de aceştia.
Un prim aspect de nelegalitate invocat de Guvernul României, M.I.R.A. şi Consiliul Judeţean Dâmboviţa este circumscris greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei.
În acest sens s-a susţinut, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului preexistent adoptării HG nr. 835/2006, care să fi fost recunoscut de lege şi să fi fost vătămat de actul contestat, ca de altfel nici a legăturii de cauzalitate între acest act şi vătămarea invocată.
Terenul în litigiu nu a aparţinut fondului forestier, în sensul Legii nr. 26/1996 privind C.S. şi, mai mult, potrivit art. 10 din această lege, titularul dreptului de administrare a fondului forestier este R.N.P. şi nu D.S.
Sub aspectul fondului cauzei, toţi recurenţii au apreciat că HG nr. 835/2006 a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente în materie, imobilul în litigiu făcând parte, la data respectivă, din domeniul public al statului, aflat în administrarea M.A.N., conform HG nr. 2060/2004, fiind transmis acestui minister încă din anul 1957, de către M.S., prin Ordinul nr. 92/1957, cu menţiunea că aprobarea defrişării se va face de către acest minister.
În art. 3 din acest ordin s-a precizat că imobilul este scos din inventarul transmiţătorului şi, prin urmare, nu se mai află în administrarea M.A.N. Ulterior, în calitatea sa de administrator general al bunurilor statului, executivul a transmis acest imobil Consiliului Judeţean Dâmboviţa.
În opinia recurenţilor situaţia litigioasă s-a datorat exclusiv conduitei nejustificate a reclamantei, care a menţinut suprafaţa respectivă într-o evidenţă de amenajament silvic, nejustificată în temeiul legii fondului funciar, aceasta fiind destinată scopului strategic pentru care a fost continuu şi neîntrerupt folosită din anul 1957.
Art. 16 din Legea nr. 26/1996 nu califică amenajamentul silvic drept titlu de proprietate al statului, ci ca „baza cadastrului forestier şi a titlului de proprietate" al acestuia. Elaborarea amenajamentelor silvice se face însă „în concordanţă cu planurile de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii".
Or, în speţă, susţin recurenţii, singurul criteriu avut în vedere la încadrarea ca amenajament silvic a imobilului în litigiu este cel al existenţei vegetaţiei forestiere, reclamanta făcând abstracţie, în mod cu totul nejustificat, de faptul că terenul se află în administrarea M.A.N.
Schimbarea regimului juridic al unui imobil din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ –teritoriale este admisibilă, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, iar M.A. a fost de acord cu transmiterea celui în litigiu, devenind disponibil ca urmare a procesului de restructurare a armatei.
Recursurile nu sunt fondate.
Analizând actele dosarului şi, în mod grupat, criticile recurenţilor, prin prisma dispoziţiilor art. 304 şi 3041 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a acestora, atât în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cât şi sub aspectul fondului cauzei, având în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al săi ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce va fi cauzată.
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului pretins, afirmat (calitatea procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel ce este obligat în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală pasivă).
În conformitate cu prevederile art. 11 din Regulamentul privind organizarea, funcţionarea şi limitele de competenţă ale organelor de conducere ale unităţilor din structura R.N.P.R., direcţiile silvice reprezintă interesele şi atribuţiile acesteia în raza teritorială în care au fost organizate.
În virtutea acestui mandat de reprezentare în teritoriu şi de exercitare a atribuţiilor forului tutelar, reclamanta este îndreptăţită să acţioneze pentru apărarea şi asigurarea integrităţii fondului forestier proprietatea publică a statului, justificând un interes legitim în promovarea actului ce constă în apărarea statutului juridic al terenului care figurează ca amenajament silvic, aflat în administrarea sa, conform HG nr. 1105/2003, cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Sub aspectul fondului cauzei, pe baza probatoriului administrat, prima instanţă a reţinut în mod corect că suprafaţa de 98,3700 ha în privinţa căreia s-a dispus, prin HG nr. 583/2006, transmiterea fără plată, prin protocol de predare – primire, din domeniul public al statului şi administrarea M.A.N., în domeniul public al Judeţului Dâmboviţa şi în administrarea Consiliului Judeţean Dâmboviţa, a aparţinut în mod continuu şi neîntrerupt fondului forestier proprietatea publică a statului, sub forma amenajamentului silvic.
Din anexa Ordinului nr. 92/1957 rezultă că pădurea în discuţie a fost transmisă numai în folosinţa M.A.N., pentru interese militare, fără a se dispune scoaterea acesteia din fondul forestier, în continuare fiindu-i atribuită funcţia de protecţie specială a obiectivelor militare şi fiind supus unui regim de conservare deosebită, conform actelor doveditoare ataşate la dosar (filele 218-219).
În sprijinul acestei concluzii vin şi celelalte acte normative din perioada regimului totalitar, depuse de reclamantă la dosar şi având aceeaşi forţă juridică, din care rezultă fără echivoc că în situaţia transmiterii definitive a unor terenuri înscrise în amenajamentele silvice, având ca efect scoaterea lor din fondul forestier, se făcea menţiunea expresă a unui astfel de caracter al transmiterii.
Prin art. 2 al Ordinului nr. 92/1957 s-a prevăzut, de altfel, că M.A. va obţine de la M.S. aprobarea defrişării suprafeţei necesare executării unor lucrări, materialele rezultate urmând a fi valorificat de ocoalele silvice, în contul M.S., potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.
În conformitate cu prevederile art. 5 şi 16 din Legea n. 26/1996 (Codul Silvic) la adoptarea căreia au fost avute în vedere noile principii ale acţiunii de protecţie a mediului, de sorginte occidentală consacrate prin Legea nr. 137/1995 – identificarea terenurilor care constituie fondul forestier naţional se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data intrării ei în vigoare, acestea constituind baza cadastrului forestier şi al titlului de proprietate al statului.
Legea nr. 18/1991 a prevăzut de asemenea, prin art. 35, coroborat cu art. 5, că terenurile care figurau în amenajamentele silvice până la data de 1 ianuarie 1990 sunt proprietate publică a statului, iar Codul silvic, prin art. 54 şi următoarele, a interzis reducerea suprafeţei de fond forestier, instituind şi o procedură specială pentru ocuparea/scoaterea definitivă a unor terenuri din acest fond, de regulă pe bază de schimb şi numai în mod excepţional cu plata contravalorii lor, a taxei legale pentru folosirea definitivă a terenului forestier în alte scopuri decât producţia silvică, precum şi contravaloarea pierderii de creştere dacă terenul este acoperit de pădure, obligaţii similare fiind prevăzute şi de art. 24 din OG nr. 96/1993.
Conform art. 7 din HG nr. 1105/2003, R.N.P. are în administrare fondul forestier proprietatea publică a statului, înregistrat ca atare în amenajamentele silvice, avizate de Comisia tehnică de avizare pentru silvicultură din cadrul ministerului de resort.
Fiind cert stabilit în cauză că terenul în discuţie face parte din fondul forestier naţional şi a fost administrat continuu de R.N.P.R. – D.S. Târgovişte, prima instanţă a concluzionat în mod corect că hotărârea de Guvern atacată a fost adoptată cu încălcarea acestor prevederi legale şi cu nesocotirea interesului general al protecţiei mediului, care primează în raport cu cel al unităţii administrativ-teritoriale constând în construirea unui presupus campus universitar, astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.
Nefiind dat în speţă nici un alt motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, care să impună casarea sau modificarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge toate recursurile declarate împotriva acesteia, ca fiind nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Guvernul României, M.I.R.A., M.A. Consiliul Judeţean Dâmboviţa împotriva Sentinţei Civile nr. 62 din 4 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4364/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4432/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
