ICCJ. Decizia nr. 4665/2008. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4665/2008
Dosar nr. 746/45/2007
Şedinţa publică din 11 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 103/CA din 19 mai 2008, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de A.C. şi A.M.M., în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R. – D.A.D.R. Iaşi, prin care solicitau anularea Ordinelor nr. 185 şi nr. 186 din 20 aprilie 2007, prin care au fost sancţionaţi disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 20% pe o perioadă de 3 luni, susţinând că acestea au fost emise după împlinirea termenului legal de prescripţie şi că încheierea şi derularea contractului nr. 7691 din 2 decembrie 2005, semnat cu SC. A. SRL respectă normele legale în materie.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanţei, invocată de pârât, precum şi excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară, invocată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţii, sancţiunea aplicată reclamanţilor, constând în diminuarea drepturilor salariale, în condiţiile art. 77 din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate fi asimilată celei la care face referire art. 106 din acelaşi act normativ, pentru care se prevede în mod expres că anularea actului administrativ se poate cere „în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004", astfel că, raportat la conţinutul art. 80 din Legea nr. 188/1999, „funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ" fără a mai fi nevoit să parcurgă vreo procedură prealabilă, atâta timp cât acţiunea în anulare este continuarea directă şi nemijlocită a procedurii administrative desfăşurate în faţa Comisiei de disciplină, ale cărei propuneri au stat, de altfel, la baza emiterii actului administrativ contestat, procedura prealabilă fiind, într-un asemenea caz, de prisos.
De asemenea, reţine instanţa de fond, excepţia prescripţiei dreptului pârâtului de a aplica sancţiunea disciplinară ignoră dispoziţiile art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, republicată în baza Legii nr. 251/2006, care stabileşte, spre deosebire de vechea reglementare, că „sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii acesteia".
În cauză, se arată în considerentele hotărârii recurate, este necontestat faptul că actul considerat nelegal, respectiv contractul nr. 7691, s-a încheiat la data de 2 decembrie 2005 şi că sesizarea comisiei de disciplină a avut loc la data de 21 iulie 2006, ceea ce denotă fără echivoc că atât termenul de 2 ani, socotit de la data semnării contractului litigios, cât şi termenul de 1 an, socotit de la data sesizării Comisiei de disciplină, nu erau împlinite la data de 20 aprilie 2007, când au fost emise ordinele nr. 185 şi nr. 186, prin care reclamanţii au fost sancţionaţi disciplinar.
Cu privire la fond, este necontestat faptul că reclamanţii au statut de funcţionari publici, că aceştia exercită funcţia de director executiv şi, respectiv, de director executiv adjunct în cadrul D.A. a Judeţului Iaşi şi că regimul lor juridic este guvernat de Legea nr. 188/1999.
Este, de asemenea, necontestat faptul că atribuţiile pe care cei doi funcţionari publici le pot exercita sunt cele înscrise în fişa postului, de care ei au luat cunoştinţă sub semnătură şi că, în cuprinsul fişei nici unuia din posturi, nu se regăseşte cerinţa de a „face cunoscută legislaţia în domeniu, precum mecanismele de acordare a subvenţiilor" şi, respectiv, aceea de „mărire a rolului inginerului agronom în teritoriu precum şi educarea ţăranilor fermieri în ceea ce priveşte acordarea subvenţiilor", astfel cum încearcă reclamanţii să acrediteze prin răspunsurile date cu ocazia audierii lor în faţa comisiei de disciplină, afirmaţii consemnate în procesul verbal încheiat la data de 28 august 2006.
De asemenea, reţine prima instanţă, în lipsa oricăror acte prealabile încheierii „contractului de abonament şi prestări servicii din 2 decembrie 2005", nu se poate trage o altă concluzie decât aceea la care a ajuns şi auditorul ce a întocmit raportul înregistrat sub nr. 50732 din 13 iulie 2006, anume că A.C. şi A.M.M. au fost singurii care s-au sesizat de „necesitatea" achiziţionării a 2.000 de ziare lunar de la SC A. SRL Iaşi şi au decis în mod voluntar să plătească editorului ziarului G.S. valoarea abonamentului, care se ridica la suma de 1.000 lei/lunar, plus TVA.
Chiar dacă în bugetul aprobat pentru anul 2006 erau înscrise sume la capitolul „Cheltuieli materiale", articol bugetar 20.11 (cărţi şi publicaţii), aceste sume erau destinate exclusiv completării fondului documentar al Direcţiei pentru Agricultură Iaşi şi nicidecum „educării ţăranilor fermieri" sau popularizării „legislaţiei în domeniu, precum şi mecanismele de acordare a subvenţiilor, aşa cum afirmă reclamanţii.
Reclamanţii nu justifică nici de ce, obligaţi de nevoia „educării şi popularizării" au ales, din multitudinea de publicaţii cu profil şi preocupări în domeniul agriculturii, tocmai pe cea editată de SC A. SRL Iaşi, societate comercială înfiinţată în anul 2002, având un capital social de numai 2.000.000 lei vechi, respectiv 200 RON.
Mai reţine instanţa de fond că, deşi din procesul verbal încheiat la 28 august 2006 nu rezultă cu claritate care a fost sfera completă a colaborării dintre D.A. Iaşi şi SC A. SRL Iaşi, reclamanţii recunosc în mod implicit că au folosit serviciile editorului G.S. pentru a-şi promova propriile lor interese materiale, astfel cum s-a convenit prin contractul nr. 7691 din 2 decembrie 2005; faptul că beneficiarul a uzat de dreptul de a transmite materiale şi articole către prestator, pentru publicare, justifică, aşadar, pe deplin caracterizarea contractului ca fiind unul atât de „abonament" cât şi unul de „prestări servicii", aşa cum, în mod justificat, a reţinut şi auditorul.
Chiar şi în ipoteza în care această transmitere de materiale nu ar fi avut loc, reţine prima instanţă, din punct de vedere juridic contractul a fost şi rămâne ceea ce părţile au convenit şi anume un contract de prestări servicii, a cărei finanţare nu se putea face din sumele înscrise la articolul bugetar 20 noiembrie.
Conform dispoziţiilor OUG nr. 60/2001, în vigoare la data încheieri contractului, D.A. Iaşi avea statut de autoritate contractantă şi, prin prisma acestui statut, ea trebuia să-şi asigure produsele, lucrările sau serviciile necesare desfăşurării activităţii în condiţiile legii, prin utilizarea uneia din procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică reglementată de actul normativ susmenţionat, chiar dacă valoarea acestuia ar fi fost mai mică de 40.000 euro, directorul executiv şi directorul executiv adjunct neputând dispune după propria lor apreciere şi voinţă de fondurile publice.
Or, se arată în considerentele hotărârii recurate, reclamanţii nu numai că au acţionat în mod voluntar şi discreţionar, atunci când au încheiat contractul, dar nu au luat nici măsurile organizatorice care să permită oricărui organism sau persoană interesată verificarea modului în care au fost utilizate fondurile publice, necontestându-se faptul că la data verificării ei nu au fost în măsură să producă dovezi cu privire la recepţia publicaţiilor, modul de distribuire a acestora şi mai ales că ziarul G.S. a ajuns la cei pe care ei susţin că au dorit că îi „educe" şi să-i familiarizeze cu „legislaţia în domeniu", maniera lor de lucru neavând nimic în comun nici cu Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, aprobate prin Ordinul nr. 92/2002 al Ministerului finanţelor, şi nici cu Legea nr. 82/1991.
Ca atare, concluzionează instanţa de fond, constatând că reclamanţii şi-au asumat prerogative peste cele prevăzute în fişa postului, că ei au angajat patrimoniul instituţiei publice pe care o conduc, cu ignorarea dispoziţiilor legale ce reglementează atribuirea contractelor de achiziţie publică, şi că pretinsa acţiune de „popularizare a legislaţiei" şi de „educare a ţăranilor fermieri" nu poate justifica încălcarea competenţelor şi a legislaţiei referitoare la funcţionarea direcţiilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală, se apreciază că sancţiunea disciplinară aplicată acestora este justificată, ea fiind urmarea parcurgerii cu rigurozitate a procedurii consacrate de Legea nr. 188/1999.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond au declarat recurs reclamanţii, care, fără a se raporta la motivele de recurs prevăzute la art. 304 şi 3041 C. proc. civ., au susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, pentru că:
- instanţa de fond a respins în mod nelegal excepţia prescripţiei dreptului autorităţii de a aplica sancţiunea disciplinară, aplicând în mod greşit prevederile art. 35 pct. 5 şi 6 din HG nr. 1210/2003;
- în mod greşit s-a reţinut existenţa unor abateri disciplinare, din moment ce au urmărit „o ridicare a nivelului de informare a tuturor persoanelor care lucrează în agricultură", iar cheltuielile au fost angajate în limita disponibilului de credite bugetar.
M.A.D.R. a depus întâmpinare prin care a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, solicitând respingerea recursului. Recursul este nefondat.
1. În ceea ce priveşte critica referitoare la respingerea excepţiei de prescripţie a dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară;
În cauză este necontestat că actul în raport cu care a fost reţinută săvârşirea abaterilor disciplinare este Contractul nr. 7691 din 2 decembrie 2005, iar sesizarea Comisiei de disciplină a avut loc la data de 21 iulie 2006.
Potrivit art. 65 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 251/2006, intrată în vigoare la 19 iulie 2006 (actualul art. 77 alin. (5) după republicarea legii), sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării Comisiei de disciplină, cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare.
Or, în cauză, sancţiunile disciplinare au fost aplicate celor doi recurenţi-reclamanţi prin Ordinul nr. 185 şi, respectiv, nr. 186 din 20 aprilie 2007, ceea ce reprezintă respectarea termenelor la care se referă dispoziţiile legale citate mai sus.
Este adevărat că art. 35 alin. (6) din HG nr. 1210/2003 se referea la un termen de 6 luni derulat de la data săvârşirii abaterii disciplinare, dar având în vedere principiul constituţional al ierarhiei actelor normative, aceste dispoziţii nu se mai aplică, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 251/2006 acestea nemaifiind conforme cu dispoziţiile art. 65 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 (actualul art. 77 alin. (5) după republicare).
2. În ceea ce priveşte fondul cauzei, din probele administrate în cauză rezultă că instanţa de fond a reţinut în mod temeinic şi legal că recurenţii-reclamanţi sunt vinovaţi de săvârşirea abaterilor disciplinare reţinute în sarcina lor, prin aceea că şi-au asumat atribuţii în afara fişei postului, pe care le-au exercitat în afara cadrului legal privind achiziţiile publice.
În acelaşi timp, în mod corect a reţinut instanţa de fond că sancţiunile disciplinare au fost individualizate şi aplicate în mod temeinic şi legal.
Astfel fiind, rezultă că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, urmând ca recursul formulat de către cei doi recurenţi să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii A.C. şi A.M.M. împotriva sentinţei nr. 103/ CA din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4659/2008. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 4748/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
