ICCJ. Decizia nr. 4829/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4829/2008
Dosar nr. 7225/2/2007
Şedinţa publică din 18 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1085/2008 pronunţată la data de 3 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. cu sediul în municipiul Bucureşti, acţiune având ca obiect anularea ca nelegală a Hotărârii nr. 262 din 21 iunie 2007 a Colegiului Director al C.N.C.D.
Prin aceeaşi sentinţă s-a admis şi cererea de intervenţie accesorie formulată de către intervenienta Asociaţia funcţionarilor publici „Justiţia" Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în mod corect prin hotărârea contestată, pârâtul a apreciat ca întemeiat memoriul din data de 9 noiembrie 2006 formulat de intervenientul accesoriu prin care se sesiza tratamentul diferenţiat între categorii profesionale care-şi desfăşoară activitatea în sistemul judiciar, în legătură cu stabilirea grilei de salarizare pe anexe diferite, conform legii de salarizare a funcţionarilor publici.
S-a reţinut de către prima instanţă că în mod legal autoritatea pârâtă,ca urmare a admiterii sesizării şi constatând existenţa unui tratament discrimina-toriu,în baza art. 18 din OG nr. 138/2000, a făcut recomandări atât reclamantului - recurent cât şi pârâtei intimate - Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici în scopul armonizării dispoziţiilor din actele normative, dispoziţii care sunt de natură a genera un tratament diferenţiat în ceea ce priveşte salarizarea.
Astfel, se reţine că funcţionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt salarizaţi potrivit anexei I din Legea nr. 304/2004, iar funcţionarii publici din cadrul departamentelor economico – financiare ale celorlalte instanţe sunt salarizaţi potrivit anexei 3 a aceluiaşi act normativ, aceasta în condiţiile în care potrivit art. 125 şi art. 127 din Legea nr. 304/2004, atribuţiile managerilor economici şi recrutarea acestora sunt aceleaşi indiferent unde lucrează aceştia - I.C.C.J. sau celelalte instanţe judecătoreşti.
De asemeni, se reţine că nu se justifică o salarizare diferită a funcţionarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ din cadrul instanţelor judecătoreşti, pe considerentul că Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei este ordonator principal de credite, iar preşedinţii tribunalelor şi ai Curţilor de Apel sunt ordonatori secundari de credite.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul Ministerul Justiţiei, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, respectiv „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii":
În esenţă, recurentul-reclamant susţine prin motivele de recurs formulate că din examinarea dispoziţiilor OG nr. 137/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării are în competenţă ca autoritate naţională, investigarea şi sancţionarea contravenţională a faptelor sau actelor de discriminare prevăzută de ordonanţă, prin hotărârile emise acesta pronunţându-se asupra unor acte sau fapte, acţiuni ori omisiuni prin care se restrânge exerciţiul în condiţii de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanţe.
Actul administrativ, individual ori normativ, trebuie emis doar pe baza şi în limitele legii, pentru executarea prevederilor acesteia.
Hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a Colegiului Director al C.N.C.D, susţine recurentul, este emisă cu încălcarea dispoziţiilor OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare, republicată, practic cu încălcarea competenţei ce i-a fost recunoscută de lege, iar Curtea de apel Bucureşti a validat cu aplicarea greşită a legii, o astfel de hotărâre.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în totalitate a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul este fondat, astfel că urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin Hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007, Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că faptele prezentate în petiţia nr. 5833 din 9 noiembrie 2006 de către Asociaţia Funcţionarilor Publici „Justiţia", cu privire la salarizarea diferenţiată a funcţionarilor publici din cadrul departamentelor economico-financiare şi administrative din cadrul instanţelor de judecată,reprezintă un tratament diferenţiat şi a recomandat Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici să aplice un tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiţii derecrutare şi activitate asemănătoare, în speţă fiind vorba de managerii economici a căror recrutare şi activitate este reglementată unitar potrivit dispoziţiilor art. 125 şi art. 127 din Legea nr. 304/2004, indiferent dacă aceştia lucrează la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la celelalte instanţe, salarizarea diferită a acestora nefiind justificată din punct de vedere obiectiv.
Examinând, însă, cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, constatăm că atribuţiile Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca autoritatenaţională, sunt cele legate de investigarea şi sancţionarea contravenţională a faptelor sau actelor de discriminare prevăzute de ordonanţă, fapte înţelese ca acţiuni ori inacţiuni ilicite prin care încălcându-se norme ale dreptului obiectiv sunt cauzate prejudiciu unei persoane.
Astfel, art. 1 alin. (2), din Ordonanţă, prevede că „principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea unor drepturi", în continuare fiindenumerate aceste drepturi, iar art. 2 alin. (1) defineşte noţiunea de discriminare ca fiind „orice deosebire, excludere, restricţie, sau preferinţa, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice domeniu al vieţii publice".
Este evident, că exercitarea unor drepturi de către C.N.C.D. se referă la modul de aplicare a unor dispoziţii legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea unor soluţii legislative alese de către legiuitor, cum este cazul în speţă – salarizare diferenţiată a manageriloreconomici - în funcţie de nivelul instanţei în ierarhia sistemului judiciar.
Problema ce face obiectul prezentei cauze – modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit faţă de alte categorii – nu este una ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, aceasta depăşind cadrul legal reglementat de OG nr. 137/2000.
Articolul 20 din OG nr. 137/2000, ce reglementează procedura de sesizare şi soluţionare a unor sesizări, în alin. (1) când vorbeşte despre termenul de sesizare de un an se referă la „data săvârşirii faptei", iar în alin. (3) al aceluiaşi articol se vorbeşte despre dreptul persoanei discriminate de a solicita „înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării".
Pe de altă parte, pentru ca o faptă să fie considerată ca fiind faptă de discriminare, trebuie să întrunească cumulativ mai multe condiţii – „să constea într-o deosebire excludere, restricţie sau preferinţă", deosebirea urmând să aibă la bază unul sau mai multe criterii de discriminare, printre acestea nefiind enumerat cel profesional, pretins a sta la baza deosebirii, în cazul de faţă.
Este adevărat că în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din OG nr. 137/2000, Consiliul are atribuţii şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, însă hotărârile prin care se examinează soluţiile legislative au doar un simplu caracter de recomandare.
Or, în speţă prin hotărârea contestată, s-a recomandat Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici să aplice un tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiţii de recrutare şi activitate asemănătoare, depăşindu-se astfel competenţa dată prin lege.
Rezultă, astfel, în mod neîndoielnic că Hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare, republicată, astfel încât în mod eronat a fost menţinută de instanţa de fond, sub acest aspect hotărârea pronunţată şi atacată cu recurs fiind nelegală şi netemeinică.
O interpretare identică a dispoziţiilor OG nr. 137/2000 a făcut şi legiuitorul prin OUG nr. 75/2008, prin care art. 19 din OG nr. 137/2000, a fost completat cu un nou alineat - alin. (3) – conform căruia „sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competenţa de soluţionare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării".
Pentru toate aceste considerente constatând că recursul declarat de reclamanta este fondat, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. acesta să fie admis, iar hotărârea instanţei modificată în tot şi în fond acţiunea formulată de reclamant să fie admisă în sensul de a se dispune anularea hotărârii Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 262 din 21 iunie 2007.
Ca o consecinţă, a fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia Funcţionarilor Publici „Justiţia".
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul M.J. împotriva sentinţei civile nr. 1085 din 3 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi, în fond, admite acţiunea formulată de reclamant şi dispune anularea hotărârii Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 262 din 21 iunie 2007.
Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia Funcţionarilor Publici „Justiţia".
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4827/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1064/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
