ICCJ. Decizia nr. 494/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 494/2008
Dosar nr. 3401/2/2007
Şedinţa publică de la 8 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 09 mai 2007, reclamanta SC D.B.R.C. SRL Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti şi Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Ilfov (calitatea procesuală a ultimelor două autorităţi fiind preluată în prezent de Inspectoratul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Bucureşti-Ilfov), restituirea sumelor achitate pentru testele de laborator dispuse în cursul anului 2006 de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor – Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti şi a produselor prelevate în anii 2006 şi 2007, precum şi obligarea Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor – Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Ilfov să ia măsurile prevăzute de art. 23 lit. b), art. 24 alin. (1) lit. a) şi art. 25 lit. a)-d) din Legea nr. 148/2000, pentru faptele de publicitate înşelătoare săvârşite de către SC S.R. SRL.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut, în esenţă, că deşi nu a existat niciun fel de sesizări, intimatele au decis prelevarea de probe şi de la societatea reclamantă şi cu toate că testele de laborator au confirmat că produsele pe care le comercializează sunt corespunzătoare, autorităţile-pârâte nu au respectat prevederile art. 11 din H.G. nr. 755/2003, care impuneau ca, în astfel de cazuri, acestea să suporte costurile analizelor efectuate.
S-a mai arătat că, deşi împotriva SC S.R. SRL, s-au formulat mai multe sesizări, costul analizelor de laborator, în ceea ce o priveşte pe aceasta, a fost suportat de către Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2093 din 11 septembrie 2007, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă restituirea contravalorii produselor prelevate şi a analizelor de laborator, precum şi obligarea pârâţilor să sancţioneze o firmă concurentă reclamantei, pentru publicitate înşelătoare, obligaţii de a da şi de a face care nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC D.B.R.C. SRL Bucureşti.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea de declinare a competenţei către instanţa de drept comun a fost pronunţată cu ignorarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, prin care s-a făcut dovada că prejudiciul a cărui reparare a solicitat-o a fost produs ca urmare a măsurilor dispuse de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.
În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că măsurile de prelevare a unor produse pentru efectuarea de teste de laborator prevăzute în dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 1087 din 06 februarie 2007 au caracterul unui act administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, astfel încât competenţa judecării cauzei revine instanţei de contencios administrativ.
În drept, recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 01 februarie 2008, intimatul-pârât Inspectoratul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Bucureşti-Ilfov a arătat, în esenţă, că acţiunea reclamantei nu are ca obiect anularea unui act administrativ şi recunoaşterea unui drept sau a unui interes legitim, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât soluţia de declinare a competenţei este legală şi temeinică.
Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a depus şi ea la dosar o întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, solicitând menţinerea sentinţei atacate, ca fiind legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte revocarea dispoziţiei Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 1087 din 06 februarie 2007, intimata-pârâtă a arătat că în cererea de chemare în judecată nu se regăseşte acest capăt de cerere.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs formulate şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 52 din Constituţia României şi ale art. 1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorităţi publice poate sesiza instanţa de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei cauzate.
Cu alte cuvinte, în contenciosul administrativ, cererea privind recunoaşterea unui drept sau a unui interes legitim şi repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competenţa revenind instanţelor civile, determinate potrivit criteriilor prevăzute de art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat:
1. restituirea de către pârâţi a sumelor achitate pentru testele de laborator dispuse în cursul anului 2006 şi a contravalorii produselor prelevate în anii 2006 şi 2007, în total 14.294,52 RON;
2. obligarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor – Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Ilfov să ia măsurile prevăzute de art. 23 lit. b), art. 24 alin. (1) lit. a) şi art. 25 lit. a)-d) din Legea nr. 148/2000, pentru faptele de publicitate înşelătoare, conform art. 4 lit. b) şi c), art. 6 lit. a) şi art. 8 lit. a) din Legea nr. 148/2000, practicate de alţi agenţi economici, fapte care fac obiectul unor sesizări formulate de reclamantă.
Nicăieri în cuprinsul acţiunii cu care a fost învestită instanţa de contencios administrativ nu se face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri, în sensul pe care Legea contenciosului administrativ îl dă acestor concepte.
Nici răspunsurile la întâmpinările prin care a fost invocată excepţia necompetenţei materiale, în faţa primei instanţe, nu cuprind precizări ori calificări ale obiectului acţiunii potrivit celor arătate mai sus, argumentul reclamantei fiind acela că autorul faptei generatoare de prejudicii este o instituţie centrală care atrage aplicarea art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Este adevărat că instanţa nu este legată de sensul literal al termenilor folosiţi de reclamant, dar rolul activ nu poate fi exercitat astfel încât să creeze un dezechilibru între părţi în folosirea drepturilor procedurale. Judecătorul nu se poate substitui părţii în stabilirea cadrului procesual, mai ales când aceasta beneficiază de asistenţă calificată.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC D.B.R.C. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2093 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 489/2008. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 499/2008. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
