ICCJ. Decizia nr. 529/2008. Contencios. Regim tolerare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 529/2008
Dosar nr. 21008/2/2005
Şedinţa publică de la 13 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 iunie 2005, reclamanta L.L., cetăţean chinez, a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor – Autoritatea pentru Străini – Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei, obligarea pârâtei la acordarea regimului tolerării şederii sale pe teritoriul României pentru o perioadă de la 6 luni, cu posibilităţi de prelungire, până la încetarea motivelor care o împiedică să se întoarcă în China.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că principalul motiv, de ordin umanitar, care o împiedică să părăsească teritoriul României este acela că duce în această ţară viaţa de familie împreună cu sora sa şi soţul acesteia care au drept legal de şedere şi nu pot părăsi România, întrucât sunt asociaţi şi investitori la firma proprie la care au realizat investiţii de peste 50.000 euro şi desfăşoară activităţi comerciale profitabile, firma având o cifră de afaceri de milioane RON.
A mai arătat reclamanta că se află în România de peste 7 ani, timp în care a locuit cu sora sa şi soţul acesteia, în China, fiind despărţită de soţ, iar copiii săi sunt majori şi nu mai are legături cu aceştia.
În opinia reclamantei, situaţia în care se află se circumscrie dispoziţiile art. 98-100 din O.U.G. nr. 194/2002, coroborat cu prevederile art. 89 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2004, modificată prin Legea nr. 482/2004, interpretate şi aplicate raportat la dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, conform prevederilor art. 11 pct. 2 din Constituţie face parte din dreptul intern şi se aplică direct, iar conform art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, se aplică cu prioritate acolo unde legea internă prevede diferit.
Invocând doctrina în materie şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamanta a arătat că în situaţia sa celula familială este deja constituită pe teritoriul României, situaţie în care protecţia conferită de art. 8 din Convenţie este totală.
Totodată, reclamanta a susţinut şi aplicabilitatea în cauză a principiului nereturnării străinului aflat pe teritoriul ţării gazdă în cazul în care membrii familiei nu au posibilitatea rezonabilă de a-l însoţi (cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului).
A mai arătat reclamanta că aparţine categoriei de străini care pot beneficia de tolerare, conform prevederilor art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 cu modificările ulterioare. Totodată, neputând părăsi ţara din motive obiective în termenul prevăzut de art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 102/2000, aprobată cu modificări prin O.G. nr. 43/2004, arată reclamanta, are dreptul, conform art. 16 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, de a solicita un drept de şedere în România, respectiv acordarea regimului tolerării şederii pe teritoriul României pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilităţi de prelungire până la încetarea motivelor care o împiedică să se întoarcă în China.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 352 din 16 februarie 2006, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să acorde acesteia regimul tolerării pe teritoriul României pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilităţi de prelungire, până la încetarea motivelor care o împiedică să se întoarcă în China, reţinând, în esenţă, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (1) din Constituţia României, art. 89 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2004, republicată şi modificată.
S-a mai reţinut, pe de o parte, că noţiunea de familie nu este restrânsă doar la relaţia de căsătorie sau cea între părinţi şi copii.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 8 alin. (1) din Convenţie, astfel încât deşi reclamanta nu îndeplineşte condiţiile pentru eliberarea unei vize de şedere, nu s-a făcut dovada că returnarea acesteia este şi necesară, în detrimentul vieţii de familie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Străini, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, deşi nestructurate conform dispoziţiilor art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, totuşi, se susţine că instanţa de fond în mod greşit a admis acţiunea reclamantei, fără a avea în vedere că aceasta locuieşte ilegal în România din anul 1998, când a intrat în ţară cu o viză de tranzit valabilă 5 zile şi de când nu şi-a reglementat situaţia, preferând să ignore ordinea de drept internă şi internaţională.
Printr-un alt motiv de recurs se susţine că intimata-reclamantă a fost depistată de mai multe ori în ilegalitate, la data de 25 august 2003 fiind introdusă în Centrul de Cazare Otopeni după care ulterior (la data de 28 august 2003) a fost scoasă din centru pentru a i se permite accesul liber la procedura de acordare a statutului de refugiat. Deşi la data de 12 mai 2005 cererea i-a fost respinsă definitiv şi irevocabil, totuşi aceasta nu a părăsit România, la data de 27 octombrie 2005 fiind din nou depistată în ilegalitate şi dispunându-se măsura returnării, conform art. 86 alin. (1) şi (2) lit. a) şi d) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 113/2005.
La luarea acestei măsuri, arată recurenta, s-a avut în vedere faptul că reclamanta a stat pe teritoriul ţării noastre după expirarea dreptului de şedere, iar această şedere ilegală nu s-a datorat unor motive mai presus de voinţa sa, fiindu-i pe deplin imputabilă.
Ulterior, la data de 23 mai 2005, reclamanta a solicitat acordarea regimului tolerării pe teritoriul României, întrucât duce viată de familie în România împreună cu sora şi soţul acesteia, şi pentru acest motiv nu poate părăsi teritoriul ţării. Cererea reclamantei a fost respinsă deoarece situaţia acesteia nu se încadra în prevederile art. 98-100 din O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Reclamanta s-a sustras controlului autorităţilor până la data depistării, după care abia atunci a invocat faptul că s-ar afla în imposibilitate de a părăsi teritoriul României.
În opinia recurentei, reclamanta nu se află într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi România, ci aceasta în mod voit nu a părăsit teritoriul României, contrar celor reţinute de instanţa de fond.
Mai arată recurenta că deşi conform art. 4 alin. (4) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, „Străinii aflaţi pe teritoriul României sunt obligaţi (...) să nu rămână pe teritoriul României peste perioada pentru care li s-a aprobat şederea, precum şi să depună toate diligenţele necesare pentru a ieşi din România până la expirarea acestei perioade şi intimata nu a făcut niciun demers în vederea părăsirii teritoriului României.”
Se mai susţine că dispoziţiile art. 89 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 reglementează cazurile de interzicere a returnării acesteia neavând incidenţă în cauză întrucât obiectul acţiunii nu constă în anularea unei astfel de măsuri.
Totodată, recurenta arată că în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi măsura luată reprezintă o excepţie admisă prin art. 9 alin. (2) din Convenţie, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
În plus, arată recurenta, regimul tolerării reprezintă o măsură temporară de instituire a unui cadru legal în cazul străinilor care nu au drept de şedere şi, din motive obiective, nu pot părăsi teritoriul României, dar numai până la încetarea motivelor care au stat la baza acordării tolerării, or, motivul existenţei familiei, invocată ca motiv obiectiv, nu poate fi delimitat în timp, iar măsura tolerării capătă astfel aspectul şi determină efectele unui adevărat drept de şedere.
În plus, arată recurenta, deşi intimata-reclamantă avea posibilitatea de a solicita acordarea unei vize de reîntregire a familiei, totuşi aceasta nu a formulat o astfel de cerere.
Intimata-reclamantă L.L. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, şi, prin Decizia nr. 979 din 06 noiembrie 2007, Curtea Constituţională a respins-o reţinând că prevederile legale atacate sunt constituţionale.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Este cunoscut că potrivit art. 20 din Constituţia României: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte” [alin. (1)] şi „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” [alin. (2)].
Este adevărat că în ceea ce priveşte dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, conform dispoziţiilor art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Dreptului Omului şi Libertăţilor Fundamentale (Convenţie ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994), orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale (parag. 1) şi nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora (parag. 2).
De altfel, textul european îşi are originea în art. 12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, o formulare asemănătoare fiind dată protecţiei dreptului la viaţa privată de art. 17 al Pactului internaţional privitor la drepturile civile şi politice.
Chiar dacă protecţia dreptului la viaţa familială este mult mai eficientă în sistemul Convenţiei Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că respectiva Convenţie „nu garantează ca atare niciun drept pentru un străin de a iniţia şi de a se stabili pe teritoriul unei ţări determinate” (02 august 2001, Boultif C/Suisse).
Semnificativ este şi faptul că viaţa familială este înscrisă distinct în Convenţie printre drepturile persoanei care se bucură de protecţia acordată de art. 8, dar nu o defineşte. Laconismul dispoziţiilor art. 8 al Convenţiei nu a împiedicat Curtea să se pronunţe cu privire la respectarea dreptului la viaţa familială în unele circumstanţe deosebite, chiar dacă nu se încadrează strict în definiţia dată de art. 23 pct. 1 din Pactul Internaţional O.N.U. cu privire la drepturile civile şi politice, cu referire la familie ca element natural şi fundamental al societăţii.
Mai mult, Curtea a optat pentru soluţii de mare pragmatism, care dovedesc examinarea atentă a aspectelor de fapt în fiecare caz în parte.
Totodată, Curtea a avut în vedere necesitatea existenţei unui just echilibru între solicitant, dreptul acestuia la respectul vieţii de familie şi protecţia ordinii publice ca obligaţie esenţială a statului în cauză (02 august 2001 Boultif C/Suisse).
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că în situaţia în care reclamanta cetăţean străin are legături de familie într-o altă ţară, dar aceasta a locuit în ţara respectivă fără a avea o situaţie legalizată, ci una precară, nu există obligaţia de a-i acorda drept de şedere (Dalia c/France, 19 februarie 1998).
De altfel, în jurisprudenţa Curţii se face o distincţie netă între situaţia unui imigrant care s-a instalat pe teritoriul unui stat semnatar al Convenţiei şi a constituit o viaţă familială pin căsătoria cu un naţional al ţării în care se află sau prin stabilirea unor legături de filiaţie şi situaţia imigrantului instalat care doreşte să-şi aducă familia aflată în ţara sa de origine sau într-o altă ţară. Reţine Curtea Europeană a Drepturilor Omului că, în materie de imigraţie, art. 8 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune unui stat obligaţia generală de a respecta alegerea făcută de cei interesaţi în sensul acceptării regrupării familiale pe teritoriul lor (Gül c/Suisse, 19 februarie 1996 şi Abdulaziz Caballes et Balkandali c/Royaume-Uni).
Totodată, este de reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004, tolerarea rămânerii pe teritoriul României reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării acordată de Autoritatea pentru Străini străinilor care nu au dreptul de şedere şi, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României [alin. (1)]. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, prin motive obiective se înţeleg acele împrejurări independente de voinţa străinului, imprevizibile şi care nu pot fi înlăturate, datorită cărora străinul nu poate părăsi teritoriul României.
În cauză, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a făcut dovada existenţei unor motive obiective care s-o împiedice a părăsi teritoriul României, iar faptul că sora sa şi cumnatul locuiesc în România nu se circumscriu acestor motive. Aceasta cu atât mai mult cu cât intimata-reclamantă este născută la 15 aprilie 1958, nu este în imposibilitate de a se îngriji şi nici nu este de vârstă şcolară. Mai mult, copii săi majori sunt în China astfel cum recunoaşte chiar intimata-reclamantă.
În plus, tolerarea este o măsură temporară de instituire a unui cadru legal în cazul străinilor care nu au un drept de şedere şi, din motive obiective, nu pot părăsi teritoriul României, dar numai până la încetarea motivelor care au stat la baza acordării tolerării. În aceste condiţii, interpretarea propusă de intimata-reclamantă şi reţinută în mod greşit de instanţa de fond în sensul că familia reprezintă un motiv obiectiv care ar împiedica-o să părăsească România excede prevederilor legale, întrucât acest pretins motiv obiectiv nu poate fi delimitat în timp, motiv pentru care măsura tolerării ar primi aspectul şi ar determina efectele unui drept de şedere, pierzându-şi astfel caracterul temporar care este de esenţa tolerării.
Totodată, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă, deşi intrată în România la data de 16 octombrie 1998 cu o viză de tranzit valabilă 5 zile, nu şi-a reglementat situaţia, fiind depistată în ilegalitate, situaţia precară a regimului său nefiind în concordanţă cu necesitatea respectării ordinii de drept.
De altfel, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi solicitat acordarea unei vize de reîntregire a familiei.
În condiţiile arătate, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002 şi a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar criticile aduse acestei soluţii sunt pe deplin fondate astfel cum s-a arătat în cele ce preced.
Prin urmare, Înalta Curte va admite recursul şi va modifica în tot sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantei, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinţei civile nr. 352 din 16 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei L.L. ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 527/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 53/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
