ICCJ. Decizia nr. 559/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 559/2008
Dosar nr. 3990/2/2007
Şedinţa publică de la 14 februarie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 01 iunie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii B.A.R., M.A.A., I.E., P.V., B.P.I., Z.R., Z.C., T.C., I.L.S., M.V.L. şi V.L. au chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei să dispună obligarea primului pârât la plata primei de concediu pe anii 2001-2006, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective, şi obligarea celui de-al doilea pârât la alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor respective.
Prin sentinţa civilă nr. 1829 din 26 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:
- a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune;
- a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pe pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor la plata sumelor solicitate de reclamanţi, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, iar pe pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor la alocarea sumelor necesare plăţii drepturilor către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a reţinut, în esenţă, următoarele:
În raport cu prevederile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, este neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, având în vedere că reclamanţii au fost împiedicaţi să formuleze acţiunea de împrejurarea că, prin lege, a fost suspendată succesiv aplicarea dispoziţiilor referitoare la plata primei de concediu cuvenite funcţionarilor publici pe perioada avută în vedere.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut că reclamanţii sunt angajaţi, în calitate de funcţionari publici, la Autoritatea Naţională a Vămilor, având dreptul la prima de concediu conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
În temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile prin care în perioada 2001-2006 a fost suspendată aplicarea prevederilor referitoare la plata primei de concediu, cuprinse în Legea nr. 188/1999, contravin prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 41 şi art. 53 din Constituţie, întrucât drepturile în litigiu nu pot fi restrânse în mod discriminatoriu, contrar echităţii şi principiului neretroactivităţii legii civile.
A mai reţinut instanţa de fond că suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu pe perioada 2001-2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, iar suspendarea nu se poate transforma într-o măsură permanentă, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării dreptului pe perioada de suspendare.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului Ministerului Economiei şi Finanţelor la alocarea fondurilor necesare, instanţa de fond a reţinut că, în raport cu prevederile art. 1 din O.G. nr. 22/2002 şi art. 3 din H.G. nr. 208/2005, ministerului îi revine această obligaţie.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termenul legal, pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, criticând soluţia pronunţată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs, recurentul-pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor susţine, în esenţă, că dispoziţiile referitoare la plata primei de concediu cuvenite funcţionarilor publici, fiind suspendate pe perioada 2001-2006 prin legile anuale ale bugetului de stat, nu îşi produc efectele în perioada respectivă.
Mai susţine recurentul că dreptul la plata primei de concediu sunt drepturi suplimentare şi nu constituie drepturi fundamentale consacrate de Constituţie, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 53 din Constituţie.
Totodată, recurentul-pârât susţine că în raport cu dispoziţiile Legii nr. 500/2002, plata primelor de concediu pe perioada 2001-2006 apare ca fiind nelegală şi imposibil de efectuat întrucât nu au fost şi nu sunt prevăzute sumele necesare plăţii acestor drepturi.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională a Vămilor reiterează excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru primele de concediu aferente anilor 2001-2003, susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 166 alin. (1) C. muncii, aplicabile conform art. 93 din Legea nr. 188/1999.
Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională a Vămilor critică sentinţa pronunţată de Curtea de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că suspendarea pe perioada 2004-2006 a dispoziţiilor referitoare la plata primei de concediu cuprinse în Legea nr. 188/1999 nu contravine dispoziţiilor constituţionale şi că, pentru perioada respectivă, suspendarea echivalează chiar cu inexistenţa dreptului conform voinţei legiuitorului, iar la încetarea suspendării norma reintră în vigoare, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, dar nu produce efecte retroactiv.
Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională a Vămilor mai susţine că instanţa de fond în mod greşit face referire la art. 41 din Constituţie, care reglementează concediul de odihnă plătit, de care reclamanţii au beneficiat în perioada 2004-2006, iar dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 şi art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 de suspendare a primei de concediu sunt constituţionale, fapt constatat de Curtea Constituţională.
În esenţă, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională a Vămilor susţine că nu există temei legal pentru a se acorda reclamanţilor prima de concediu pe perioada 2004-2006.
Analizând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele arătate în continuare:
În esenţă, problema de drept vizează, pe de o parte, prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada 2001-2003, iar pe de altă parte, legalitatea acordării primei de concediu cuvenite funcţionarilor publici pentru perioada 2001-2006, în cursul căreia au fost suspendate dispoziţiile care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999 [art. 33 alin. (2) în forma iniţială a legii; art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în prezent art. 35 alin. (2) în forma republicată a legii în 2007].
1. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2001-2003, în mod corect Curtea de apel a respins excepţia invocată de Autoritatea Naţională a Vămilor, reţinând incidenţa situaţiei reglementate de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 în considerarea faptului că aplicarea dispoziţiilor referitoare la plata primei de concediu cuvenite funcţionarilor publici a fost suspendată succesiv în perioada 2001-2006, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă de la încetarea suspendării.
2. Prin Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma iniţială a legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii şi, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.
Este de necontestat faptul că, prin dispoziţiile succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2001-2006.
Însă tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispoziţiilor constituţionale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca şi dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituţia României nu pot fi restrânse discriminatoriu şi în alte condiţii decât cele expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, desfăşurarea instrucţiei penale şi prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că suspendarea dispoziţiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanţa dreptului, ci doar exerciţiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispoziţiilor constituţionale, a practicii instanţei supreme şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, sunt relevante considerentele deciziei nr. 12 din 05 februarie 2007, prin care, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unei probleme de drept similare au reţinut că:
„În atare situaţie, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărei existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.”
3. Este neîntemeiată şi critica din recurs referitoare la imposibilitatea de punere în executare a hotărârii judecătoreşti pronunţate de Curtea de apel, având în vedere prevederile O.G. nr. 22/2002 care reglementează executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, precum şi faptul că Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca autoritate administrativă supraordonată, cuprinde în bugetul său centralizat bugetul de venituri şi cheltuieli propriu Autorităţii Naţionale a Vămilor, conform art. 4 alin. (1) pct. 28 din H.G. nr. 532/2007.
Soluţia Curţii de apel este legală şi temeinică, având în vedere şi următoarele:
- jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 şi nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 – Semestrul I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
- decizia nr. 77 din 05 noiembrie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal;
- O.U.G. nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006”.
Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Autoritatea Naţională a Vămilor şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei civile nr. 1829 din 26 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva aceleiaşi sentinţe civile, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 556/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 560/2008. Contencios → |
|---|
