ICCJ. Decizia nr. 560/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 560/2008
Dosar nr. 4194/2/2007
Şedinţa publică de la 14 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 iunie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.F.C. a chemat în judecată Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata primei de concediu pe anii 2000-2002, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 2095 din 11 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de B.F.C. şi a obligat pe pârâtul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii la plata către reclamant a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu aferente anilor 2000-2002, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la acţiune până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul a fost angajat, în calitate de funcţionar public, la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în perioada 2000-2002, având dreptul la prima de concediu conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
În temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile prin care în perioada 2000-2002 a fost suspendată aplicarea prevederilor referitoare la plata primei de concediu, cuprinse în Legea nr. 188/1999, contravin prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 41 şi art. 53 din Constituţie, întrucât drepturile în litigiu nu pot fi restrânse în mod discriminatoriu, contrar echităţii şi principiului neretroactivităţii legii civile.
A mai reţinut instanţa de fond că suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu pe perioada 2000-2002 nu echivalează cu stingerea dreptului, iar suspendarea nu se poate transforma într-o măsură permanentă, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării dreptului pe perioada de suspendare.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat ca fiind lipsită de efecte juridice suspendarea acordării primei de vacanţă pentru anii 2000-2002.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, criticând soluţia pronunţată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susţine, în esenţă, că instanţa de fond nu avea competenţa de a se pronunţa asupra conformităţii cu Constituţia a normelor de suspendare a prevederilor referitoare la plata primei de concediu cuvenite funcţionarilor publici, norme care, de altfel, nu contravin niciunuia dintre textele constituţionale reţinute de Curtea de apel, motiv pentru care în mod netemeinic şi nelegal a fost obligat Consiliul la plata către reclamant a sumelor solicitate.
Analizând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare:
În mod corect şi legal Curtea de apel a apreciat asupra normelor de suspendare a prevederilor referitoare la plata primei de concediu cuvenite funcţionarilor publici în raport cu dispoziţiile constituţionale, întrucât, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională se pronunţă numai cu privire la constituţionalitatea „unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare”. Or, este lipsit de orice echivoc faptul că la data introducerii acţiunii, 11 iunie 2007, respectivele norme de suspendare îşi încetaseră efectele şi nu mai erau în vigoare.
În esenţă, problema de drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite reclamantului – funcţionar public pentru perioada 2000-2002, în cursul căreia au fost suspendate dispoziţiile care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999.
Prin Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma iniţială a legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii şi, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.
Este de necontestat faptul că, prin dispoziţii legale succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2000-2002.
Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare, care în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispoziţiilor constituţionale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca şi dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituţia României nu pot fi restrânse discriminatoriu şi în alte condiţii decât cele expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, desfăşurarea instrucţiei penale şi prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că suspendarea dispoziţiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanţa dreptului, ci doar exerciţiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispoziţiilor constituţionale, a practicii instanţei supreme şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, sunt relevante considerentele deciziei nr. 12 din 05 februarie 2007, prin care, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unei probleme de drept similare au reţinut că:
„În atare situaţie, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.”
Soluţia Curţii de apel este legală şi temeinică având în vedere şi următoarele:
- jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 şi nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 – Semestrul I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
- decizia nr. 77 din 05 noiembrie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal;
- O.U.G. nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006”.
Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii împotriva sentinţei civile nr. 2095 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii împotriva sentinţei civile nr. 2095 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 559/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 562/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
