ICCJ. Decizia nr. 568/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 568/2008
Dosar nr. 1343/59/2007
Şedinţa publică de la 14 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 august 2007 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.M., în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata primei de concediu corespunzătoare perioadei în care a îndeplinit funcţia de manager public la această instituţie, în perioada 16 decembrie 2005-14 ianuarie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 248 din 16 octombrie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.M. şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, corespunzător perioadei în care a îndeplinit funcţia de manager public şi cea aferentă concediilor legale de odihnă efectuate în perioada 16 decembrie 2005-14 ianuarie 2007.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Reclamantul a fost încadrat la Ministerul Justiţiei, ca funcţionar public – manager public în perioada 16 decembrie 2005-15 ianuarie 2007, având dreptul la prima de concediu conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 [art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în anul 2004].
A mai reţinut instanţa de fond că suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu pe perioada 2001-2006 [prin: art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001; art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002; art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004; art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005] nu echivalează cu înlăturarea dreptului, în lipsa unei dispoziţii exprese a legii în acest sens.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept – cum este dreptul reclamantului la plata primei de concediu pentru perioada indicată în acţiune – nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărei existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel, a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susţine în esenţă că este lipsită de temei legal obligarea ministerului la plata primei de concediu pentru perioada în care reclamantul a îndeplinit funcţia de manager public întrucât în perioada respectivă au fost suspendate dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 188/1999, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 24/2000, la încetarea suspendării norma reintră în vigoare, iar legiuitorul nu a avut în vedere acordarea şi pentru trecut a dreptului cuvenit funcţionarilor publici la plata primei de concediu.
Recurentul-pârât susţine că dreptul la prima de concediu nu reprezintă un drept fundamental, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 108/2006 şi nr. 693/2006.
În final, recurentul-pârât critică sentinţa atacată şi sub aspectul faptului că instanţa a obligat ministerul să plătească reclamantului prima de concediu aferentă anilor 2005 şi 2007, deşi a fost încadrat la minister pentru perioade foarte scurte în timpul celor doi ani, în condiţiile în care prima de concediu nu se confundă cu indemnizaţia de concediu care se acordă proporţional cu timpul lucrat în instituţia respectivă.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. şi dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
În esenţă, problema de drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite funcţionarilor publici pentru perioada 2001-2006 – reclamantul solicitând plata primei de concediu aferente perioadei (16 decembrie 2005-15 ianuarie 2007) în care a îndeplinit funcţia de manager public la Ministerul Justiţiei – în cursul căreia au fost suspendate dispoziţiile care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999 [art. 33 alin. (2) în forma iniţială a legii; art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în prezent art. 35 alin. (2) în forma republicată a legii în 2007].
Este de necontestat faptul că, prin dispoziţii legale succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2001-2006.
Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispoziţiilor constituţionale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca şi dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituţia României nu pot fi restrânse discriminatoriu şi în alte condiţii decât cele expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, desfăşurarea instrucţiei penale şi prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că suspendarea dispoziţiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanţa dreptului, ci doar exerciţiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispoziţiilor constituţionale, a practicii Instanţei Supreme şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, instanţa de fond în mod temeinic a făcut referire la considerentele relevante ale deciziei nr. 12 din 05 februarie 2007, prin care secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unei probleme de drept similare au reţinut că:
„În atare situaţie, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărei existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.”
Soluţia Curţii de apel este legală şi temeinică având în vedere şi următoarele:
- jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 şi nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 – Semestrul I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
- decizia nr. 77 din 05 noiembrie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal;
- O.U.G. nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006”.
Este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că instanţa a obligat ministerul să plătească reclamantului prima de concediu aferentă anilor 2005 şi 2007. Conform principiului disponibilităţii, în limitele în care a fost învestită şi cu respectarea rolului activ ce îi revine, instanţa de fond s-a pronunţat cu respectarea întocmai a cererii reclamantului, în spiritul şi în litera dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., acordând prima de concediu aferentă perioadei lucrate în minister. Se constată că instanţa nu a dispus în mod expres faptul că ministerul ar fi obligat să plătească reclamantului prima de concediu aferentă anilor 2005 şi 2007, în cursul cărora reclamantul a fost angajat al instituţiei pentru perioade foarte scurte de timp. Mai mult decât atât, în dispozitivul sentinţei recurate, Curtea de apel a obligat pârâtul la plata primei de concediu corespunzător concediilor legale de odihnă efectuate de reclamant în perioada 16 decembrie 2005-14 ianuarie 2007.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că pârâtul nu a formulat în faţa instanţei de fond această apărare, pe care însă o prezintă în recurs sub forma unei critici de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei atacate. Or, în măsura în care art. 129 alin. (1) teza finală C. proc. civ. instituie obligaţia pârâtului de a-şi proba apărările, în cauză fiind vorba de o apărare ce nu a fost prezentată instanţei de fond, Înalta Curte va înlătura această critică formulată de recurentul-pârât, reţinând că nu poate constitui temei de netemeinicie a sentinţei recurate împrejurarea că instanţa fondului s-a pronunţat fără a avea în vedere o apărare ce avea să fie formulată ulterior, în recurs. În acelaşi sens, în practică şi doctrină s-a considerat că rolul activ ce revine instanţei nu poate constitui temei al substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., să fie respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 248 din 16 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 567/2008. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 569/2008. Contencios → |
|---|
