ICCJ. Decizia nr. 570/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 570/2008
Dosar nr. 1070/64/2007
Şedinţa publică de la 14 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 125/F/CA/2007 din 01 octombrie 2007, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de B.E., în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 2.564 RON, reprezentând contravaloarea primei de concediu pentru anul 2006, actualizată cu indicele de inflaţie până la data efectuării plăţii. Totodată, Curtea de apel a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României aferentă sumei datorate, calculată începând cu data naşterii dreptului şi până la data efectuării plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a avut în cursul anului 2006 calitatea de funcţionar public în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, având dreptul la prima de concediu conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată.
În temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile prin care a fost suspendată aplicarea prevederilor referitoare la plata primei de concediu, cuprinse în Legea nr. 188/1999, contravin prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 41 şi art. 53 din Constituţie, deoarece dreptul la plata primei de concediu nu poate fi restrâns sau îngrădit pe motivul existenţei unor prevederi bugetare întrucât ar fi afectat inclusiv dreptul la muncă al reclamantei.
De asemenea, în temeiul art. 1082 şi art. 1088 C. civ., instanţa a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei contravaloarea primei de concediu reactualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României, începând cu data naşterii dreptului, respectiv data începerii concediului de odihnă, şi până la data efectuării plăţii sumei datorate.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, criticând soluţia pronunţată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că reclamanta nu are dreptul la plata primei de concediu aferentă anului 2006, întrucât potrivit art. 5 alin. (5) din Legea bugetului de stat pe anul 2006, nr. 379/2005, au fost suspendate prevederile corespunzătoare din Legea nr. 188/1999. Totodată, recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit instanţa de fond a obligat-o la plata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, întrucât Agenţia avea obligaţia legală de respectare a prevederilor prin care s-a dispus suspendarea plăţii primei de concediu cuvenite funcţionarilor publici pe anul 2006, astfel că instituţia nu se află în culpă, iar plata către reclamantă a sumei respective reprezintă un caz de îmbogăţire fără just temei.
Analizând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare:
În esenţă, problema de drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite reclamantei-funcţionar public pentru anul 2006, în cursul căruia au fost suspendate dispoziţiile care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999.
Prin Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma iniţială a legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii şi, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.
Este de necontestat faptul că, prin dispoziţii legale succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în anul 2006 pentru care reclamanta solicită plata primei de concediu.
Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare, care în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispoziţiilor constituţionale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca şi dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituţia României nu pot fi restrânse discriminatoriu şi în alte condiţii decât cele expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, desfăşurarea instrucţiei penale şi prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că suspendarea dispoziţiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanţa dreptului, ci doar exerciţiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispoziţiilor constituţionale, a practicii Instanţei Supreme şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, sunt relevante considerentele deciziei nr. 12 din 05 februarie 2007, prin care secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unei probleme de drept similare au reţinut că:
„În atare situaţie, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.”
Soluţia Curţii de apel este legală şi temeinică având în vedere şi următoarele:
- jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 şi nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 – Semestrul I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
- decizia nr. 77 din 05 noiembrie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal;
- O.U.G. nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006”.
Sub aspectul plăţii dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea corespunzătoare a recurentei-pârâte, întrucât suma este datorată cu titlu de daune-interese în temeiul dispoziţiilor C. civ. conform cărora acestea sunt datorate fără a fi ţinut creditorul să justifice vreo pagubă.
Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza II C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă împotriva sentinţei civile nr. 125/F/CA/2007 din 01 octombrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 569/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 571/2008. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
