ICCJ. Decizia nr. 289/2009. Contencios. Anulare hotarare emisa Comisia de Supraveghere a Asigurărilor(L32/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 289/2009
Dosar nr. 5462/2/2007
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, din 24 iulie 2008, R.S. a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 926 din 20 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii recurate.
În motivarea recursului s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut prin hotărârea atacată că nu ar fi aplicabile în litigiul dedus judecăţii, prevederile OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor cu privire la constatarea şi sancţionarea unor contravenţii prevăzute de legi speciale.
Recurentul a susţinut că în procesul-verbal de constatare din 11 aprilie 2007, nu se face nici o referire la numele său, la săvârşirea unei fapte de către el, procesul-verbal neconţinând elementele minime prevăzute de art. 15 -21 din Cap. II „Constatarea contravenţiilor" ale OG nr. 2/2001.
Aşa fiind deciziile de sancţionare ale Consiliului C.S.A., nu pot legitima constatări noi şi fapte noi ale altor persoane, care nu reies din procesul-verbal de constatare întocmit de echipa de control.
A mai susţinut recurentul că în mod greşit a fost respinsă plângerea sa, pentru că a fost pe nedrept sancţionat, pentru fapte petrecute fie anterior dobândirii de către el a calităţii de membru al consiliului de administraţie al SC U. SA., fie sunt consecinţe directe sau indirecte ale unor evenimente şi circumstanţe anterioare numirii sale, sau nu corespund realităţii.
A mai susţinut că art. 72 şi art. 73 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 reglementează răspunderea civilă a administratorilor societăţii comerciale faţă de societate iar nu faţă de terţi şi nu poate constitui temei pentru răspunderea sa contravenţională.
A mai susţinut recurentul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a contestat pe cale administrativă faptele reţinute în Decizia de sancţionare întrucât el nu avea o cale directă de atac administrativă.
De asemenea a menţionat recurentul că a întocmit evidenţe lunare privind asigurarea obligatorie R.C.A. reproşându-i-se faptul că au fost erori în aceste raportări dar că a îndreptat imediat aceste erori.
Ori prevederile legale nu reglementează fapta contravenţională ca eroare de raportare ci doar lipsa întocmirii evidenţelor.
De asemenea, analizândDecizia de sancţionare a susţinut recurentul că simpla existenţă a unui coeficient de lichiditate subunitar nu reprezintă prin el însuşi o faptă contravenţională ci numai fapta de a nu urmări şi raporta evoluţia coeficientului de lichiditate pentru activitatea de asigurări generale în perioada dintre două raportări.
Recurentul analizează fiecare punct al deciziei de sancţionare prin optica sa personală, considerând că în mod nelegal a fost atrasă răspunderea sa contravenţională (fila 18 recurs).
Printr-un al 3-lea motiv de recurs petentul consideră că Decizia de sancţionare prevede un cuantum al amenzii exagerat, fără a ţine seama de circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei şi conduita făptuitorului.
Comisia de supraveghere a asigurărilor a solicitat respingerea recursului declarat, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică, menţionând că în domeniul asigurărilor, Legea nr. 32/2000 constituie norma specială în raport de OG nr. 2/2001, care reprezintă norma generală.
Legea specială, a menţionat intimata, prevede o procedură de control, un mod de constatare a contravenţiilor, de stabilire şi de aplicare a sancţiunilor distincte de cele prevăzute de ordonanţa privind regimul juridic al contravenţiilor, care nu fac posibilă, aplicarea dispoziţiilor generale cuprinse în OG nr. 2/2001.
De altfel a specificat intimata, chiar în cuprinsul OG nr. 2/2001, se precizează faptul că dispoziţiile acesteia se aplică, numai în măsura în care prin legi speciale nu se prevede altfel.
S-a mai precizat că „actul prin care se constată săvârşirea faptelor ce constituie contravenţie şi se aplică sancţiunea este Decizia iar nu procesul-verbal, sens în care de altfel s-au şi pronunţat toate instanţele judecătoreşti.
Cât priveşte răspunderea recurentului s-a subliniat de intimată, că societăţile de asigurare şi implicit persoanele semnificative ale acestora au obligaţii şi răspund atât în baza Legii societăţilor comerciale, dar şi conform normelor specifice domeniului asigurărilor.
Intimata a mai menţionat că :"prin motivele de recurs, dl. R.S., a încercat să minimizeze consecinţele faptelor constatate". Aceasta deşi „la pct. 2 şi 3 din Decizia nr. 402/2007 se arată că nu a fost menţinut un coeficient de lichiditate supraunitar şi nici o marjă de solvabilitate disponibilă corespunzătoare activităţii de asigurări generale cel puţin egală cu marja de solvabilitate minimă". S-a precizat de intimată că astfel „consecinţele acestor fapte constau în imposibilitatea asigurătorului de a îndeplini obligaţiile asumate prin contractele de asigurare adică de a chita despăgubirile, fiind astfel vătămate drepturile şi interesele persoanelor asigurate şi păgubite".
În sprijinul întâmpinării, intimata a depuse sentinţa civilă nr. 1172 din 9 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa civilă nr. 2836 din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa nr. 1173 din 9 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa nr. 1454 din 29 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-au respins acţiunile formulate, în contradictoriu cu Comisia de supraveghere a asigurărilor din România împotriva deciziilor de constatare şi sancţionare contravenţională pentru fapte similare.
Din actele cauzei – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, constată că prin sentinţa nr. 926 din 20 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul R.S., în contradictoriu cu Comisia de supraveghere a asigurărilor.
Instanţa de fond a apreciat că gravele nereguli constatate în activitatea SC U. SA sunt în sarcina atât a societăţii ca persoană juridică cât şi a consiliului de administraţie a societăţii, conform art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990, neputându-se reţine o exonerare de răspundere a membrilor consiliului de administraţie, deoarece societatea este răspunzătoare alături de organele statutare faţă de asiguraţi cât priveşte faptele reţinut, reprezintă abateri grave în sensul dispoziţiilor Legii nr. 32/2000 de natură a avea ca efect imposibilitatea de plată a despăgubirilor către asiguraţi şi păgubiţi.
Această situaţie a reţinut instanţa de fond este de natură „a afecta grav activitatea SA U. SA", ţinând cont de obiectul specific de activitate.
Cât priveşte motivele de nelegalitate care se referă la individualizarea sancţiunii aplicate şi cererea subsidiară de înlocuire a amenzii cu sancţiunea „avertisment scris" acestea nu pot fi reţinute. Aceasta întrucât sancţiunea pecuniară a fost legal aplicată în baza art. 8 alin. (2) lit. k) şi art. 39 lit. c) din Legea nr. 32/2004 a societăţii şi reclamantului ca membru în consiliul de administraţie.
S-a constatat de instanţa de fond că amenda a fost achitată de societate şi nu de reclamant.
De asemenea, prin sentinţa atacată în cauză cu recurs, s-a reţinut că „nu poate fi primită cererea de înlocuire a sancţiunii deoarece instanţa apreciată că reclamantul care a avut funcţia de conducere şi de răspundere în cadrul consiliului de Administraţie al SC U. SA din anul 1997 răspunde alături de societate şi de ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie pentru neregulile constatate în activitatea societăţii, reclamantul având atribuţii de control şi de dispoziţie, privind activitatea concretă şi de remediere a deficienţelor constatate.
Verificându-se actele cauzei, avându-se în vedere sentinţa pronunţată şi atacată cu recurs în cauză precum şi motivele recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, actul administrativ atacat respectiv Decizia nr. 402 din 15 iunie 2007 emis de autoritatea pârâtă, fiind legal.
Decizia nr. 402 din 15 iunie 2007 emisă de autoritatea pârâtă s-a întocmit urmare unui control efectuat de intimată la SC U. SA, control finalizat la 11 aprilie 2007 şi pentru care s-a încheiat un proces-verbal de constatare.
Reclamantul şi ceilalţi administratori au fost amendaţi contravenţional, actul administrativ de constatare a contravenţiilor, a sancţiunii aplicate (inclusiv individualizarea ei) fiind Decizia nr. 402 din 15 iunie 2007.
Acest act administrativ este legal şi în mod corect instanţa de fond a dispus respingerea acţiunii în anulare, fiind de necontestat comiterea contravenţiilor controlate. De altfel, în faţa instanţei de recurs nu s-au făcut probe noi nici sub acest aspect şi nici sub aspectul eventualei reaprecieri a cuantumului sancţiunii.
Sancţionarea recurentului s-a făcut întrucât acesta era administrator al SC U. SA pentru fapte culpabile.
Prezentarea opiniilor personale ale recurentului în „motivele de recurs" nu se pot constitui în motive de recurs întemeiate pe baza unor eventuale noi probe care să infirme situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond în hotărârea atacată.
Cât priveşte invocarea de către recurent a OG nr. 2/2001 este de asemenea neîntemeiată.
Temeiul legal al emiterii deciziei de sancţionare îl constituie dispoziţiile art. 8 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 32/2000 (privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor) coroborat cu art. 7 din Norma privind gradualizarea măsurii sancţionatorii pusă în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 113.118/2006.
Cât priveşte individualizarea sancţiunii s-au avut în vedere cele 11 fapte contravenţionale săvârşite, fapte necontestate pe cale administrativă de recurent, împrejurarea că acestea reprezintă grave nereguli în activitatea societăţii conform Legii nr. 32/2000 de natură a determina imposibilitatea de plată de despăgubitor către asiguraţi şi păgubiţi (obiectul specific de activitate al societăţii).
Fiind neîntemeiat, recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ., hotărârea atacată cu recurs fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.S. împotriva sentinţei civile nr. 926 din 20 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 288/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 293/2009. Contencios → |
|---|
