ICCJ. Decizia nr. 3324/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3324/2009
Dosar nr. 7239/59/200.
Şedinţa publică din 29 iunie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 24 noiembrie 2006, reclamanta SC A.E.C.R.L. SRL Arad a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului anularea în tot sau în parte a Ordinului nr. 1856 din 11 octombrie 2006 emis de pârât, pe temei de nelegalitate.
La termenul de judecată din data de 7 februarie 2006, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată , în sensul că a solicitat anularea în totalitate a Ordinului nr. 1856 din 11 octombrie 2006 emis de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că temeiul juridic al ordinului este ilegal deoarece conferă competenţă Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului de a reglementa activitatea unei şcoli, ca unitate de învăţământ, or, activitatea, organizarea şi funcţionarea unei şcoli de conducători auto, ce desfăşoară activitate de învăţământ, ar reveni de fapt şi de drept Ministerului Educaţiei şi Cercetării
A mai susţinut reclamanta că Ordinul atacat se doreşte a fi transpunerea în practică a punctului 5 al anexei din Directiva Consiliului nr. 2000/56/CE nr. 14.09.2000 publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 237 din 21 septembrie 2000.
Prin art. 6 alin. (2) din norme se introduc obligaţii pentru persoana obligată să conducă şi să organizeze activitatea şcolii, obligaţii ce se stabilesc fată de Autoritatea Rutieră Română, şi nu faţă de societatea la care este angajată în cauză societatea fiind organizatoarea activităţii. De asemenea, la art. 6 alin. (3) lit. b) se solicită ca şcoala să deţină în exclusivitate spaţii de învăţământ deşi pentru activitatea didactică se poate folosi un spaţiu pentru mai multe serii sau grupe de către mai multe şcoli, cum este practica actuală din învăţământul de stat. Mai mult decât atât, arată reclamanta, sunt afectate principiul concurenţei loiale între agenţii economici şi egalitatea de tratament al societăţilor române având ca obiect de activitate şcoli de şoferi în comparaţie cu cele din U.E.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe considerentul că reclamanta nu a respectat dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei fiind obligată să formuleze plângere prealabilă în limitele termenului de 6 luni de la data emiterii actului, or, cererea de chemare în judecată a fost introdusă, fără a aştepta răspunsul la plângerea prealabilă. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 61/PI din 7 martie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe fond, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei SC A.E.C.R.L. SRL. Totodată, a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către pârât în sumă de 159, 29 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, instanţa a arătat că actul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, care beneficiază de un regim distinct în contextul prevederilor art. 11 din legea contenciosului administrativ, care, în alin. (4) dispune că acţiunea în contencios împotriva lui poate fi făcută oricând , nefiind condiţionată de termenele de la alin. (1) şi (2) ale art. 11, motiv pentru care a respins excepţia inadmisibilităţii.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că, prin art. 1 alin. (1) lit. d) din HG nr. 25/1998 privind si funcţionarea A.R.R., ca organism tehnic specializat al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului pentru transportul rutier, se include în competenţa acestei autorităţi atribuţia de a autoriza şcolile de conducători auto. Ştiut fiind că hotărârile de guvern se emit pentru organizarea executării legilor, tot astfel, în temeiul competenţelor date ministerului în cauză, autoritatea existentă în materia transporturilor, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului are abilitarea legală să emită Ordine, în vederea executării hotărârilor Guvernului în domeniu. A mai arătat instanţa că deţinerea în folosinţă exclusivă şi permanentă, pe baza unui titlu locativ, a unor spaţii adecvate procesului de învăţământ, nu împiedică folosirea spaţiului de către mai multe grupe sau şcoli, cu îndeplinirea condiţiilor minime prevăzute în anexa 2 [ art. 6 alin. (3) lit. b) din Ordin]. Concluzionează, arătând că aceste condiţii de autorizare şi dotările necesare şcolilor de conducători auto incluse prin Ordinul nr. 1856/2006, reflectă cerinţele minimale în acord cu reglementările comunitare , transpuse în legislaţia internă în domeniu. Aşadar, reclamanta nu a făcut dovada vătămării unui drept al său ori un interes legitim , prin actul atacat în cauză, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal, reclamanta SC A.E.C.R.L. SRL invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În opinia recurentei-reclamante, invocarea Directivei Consiliului Europei nr. 2000/56/CE din 14 septembrie 2000 este străină de natura pricinii, deoarece directivele europene lasă la latitudinea statelor membre posibilitatea de a stabili condiţii mai severe numai cu privire la aspectele pentru care directiva a stabilit condiţii minime (în speţă, examenele de conducere auto şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească autovehiculele folosite de şcolile de şoferi).
Ordinul nr. 1856/2006 reglementează însă exhaustiv activitatea şcolilor de şoferi, stabilind condiţii mai severe şi în alte domenii, unele fiind inutile şi imposibil de realizat, aşa cum este obligaţia ca fiecare şcoală să aibă în proprietate un simulator auto.
Recurenta-reclamantă a invocat şi încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, care prevede obligaţia ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale să elaboreze politici şi să asigure măsuri şi acţiuni menite să asigure protecţia întreprinderilor mici şi mijlocii, în special prin simplificarea procedurilor administrative şi prin prevenirea creşterii nejustificate a costurilor pe care le presupune conformarea faţă de legea în vigoare.
Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că inutilitatea şi caracterul abuziv al obligaţiei deţinerii simulatorului auto au fost recunoscute chiar de către pârât în răspunsul la plângerea prealabilă şi, mai mult decât atât, această obligaţie a fost abrogată prin Ordinul nr. 398 din 5 martie 2007.
În concluzie, s-a solicitat casarea în parte a sentinţei, numai cu privire la cererea de anulare a prevederilor referitoare la simulatorul auto.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 25 iunie 2007, intimatul-pârât a invocat excepţia tardivităţii declarării recursului, în temeiul art. 301 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În motivarea excepţiei, intimatul-pârât a arătat că deşi sentinţa i-a fost comunicată reclamantei la data de 19 aprilie 2007, iar termenul s-a împlinit la data de 5 iulie 2007, aceasta a promovat recursul abia în data de 7 mai 2007, cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de lege.
Pe fond, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 1856/2006 a fost modificat prin Ordinul nr. 398/2007, dispoziţia atacată de reclamantă nemaifiind în vigoare.
Mai mult, dispoziţia contestată nu contravine niciunei reglementări cu forţă juridică superioară, ordinul transpunând în legislaţia naţională dispoziţiile din dreptul comunitar, cu reţinerea oportunităţii reglementării conduitei subiectelor de drept angajate în raporturi juridice în sfera de activitate a Ministerului Transporturilor.
Excepţia tardivităţii recursului a fost analizată cu prioritate, conform prevederilor art. 137 C. proc. civ., în Şedinţa publică din 29 iunie 2007, fiind respinsă pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs nu a indicat nicio încălcare a formelor de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Criticile pe care le-a formulat pot fi însă încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin Ordinul M.T.C.T. nr. 1856/2006, a fost aprobată Partea I „Normele de autorizare a şcolilor de conducători auto" din Normele de autorizare a funcţionării centrelor de pregătire a personalului din domeniul transporturilor rutiere.
Ordinul a fost emis în temeiul prevederilor art. 13 din OG nr. 19/1997, ale art. 5 alin. (3) lit. g) din OUG nr. 109/2005, ale art. 1 alin. (2) din HG nr. 625/1998 şi ale art. 5 alin. (4) din HG nr. 412/2004.
Este adevărat că, în contextul întregii reglementări, obligaţia prevăzută la pct. 9 din anexa 3 (cerinţa ca din materialul didactic să facă parte şi un simulator de conducere auto omologat), apare ca fiind excesiv de împovărătoare pentru particulari, necesitatea ei nefiind impusă de actele normative cu forţă juridică superioară în executarea cărora a fost emis ordinul sau de vreo nevoie socială stringentă.
De asemenea, este de reţinut că abrogarea unui act administrativ normativ, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.
Legea nr. 554/2004, reglementează însă, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării. Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa de fond a conchis în mod corect că reclamanta nu a făcut dovada unei vătămări într-un drept al său ori într-un interes legitim, cu atât mai mult cu cât punctul 9 din anexa 3 a Ordinului nr. 1856/2006 şi nota de subsol aferentă acestuia au fost abrogate prin Ordinul nr. 398 din 5 martie 2005.
Nici în recurs, reclamanta nu a relevat elemente noi privind producerea unei astfel de vătămări până la data intrării în vigoare a noii reglementări.
Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, menţinând sentinţa atacată ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.E.C.R.L SRL Arad împotriva sentinţei civile nr. 61/PI din 7 martie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4290/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1713/2009. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
