ICCJ. Decizia nr. 4290/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4290/2009
Dosar nr. 1060/2/2006
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1228 din 9 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei SC S. SRL Oradea, având ca obiect anularea în parte a Deciziei nr. 118 din 17 iulie 2006 emisă de A.N.A.F. pentru suma reţinută ca fiind datorată de societate în cuantum de 723.600 lei reprezentând impozit pe profit şi anularea Deciziei de impunere nr. 80416 din 14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor precum şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 80415 din 14 decembrie 2005 şi a dispoziţiei privind măsurile stabilite de organul de inspecţie fiscală cu nr. 80417 din 14 decembrie 2005.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 118 din 17 iulie 2006 emisă de A.N.A.F. în calea administrativă de atac şi anume în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamanta societate împotriva actelor administrative fiscale emise de D.G.F.P. Bihor şi a raportul de inspecţie fiscală, a fost respinsă ca neîntemeiată şi nesusţinută cu documente contestaţia cu privire la suma de 723.000 lei – impozit pe profit şi s-a dispus desfiinţarea deciziei de impunere nr. 80416/14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor pentru suma de 101.356 lei reprezentând impozit pe profit precum şi pentru accesoriile aferente, dobânzi de întârziere în sumă de 324.796 lei şi penalităţi de întârziere în sumă de 100.060 lei cu consecinţa refacerii controlului de către o altă echipă decât cea care a întocmit actul fiscal atacat pe aceeaşi perioadă şi pentru acelaşi impozit conform celor reţinute în motivarea deciziei.
Decizia de impunere nr. 80416 din 14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor a fost menţinută pentru suma de 1.267.812 lei obligaţii de plată în sarcina reclamantei, reprezentând impozit pe profit, dobânzi şi penalităţi de întârziere. A mai reţinut instanţa de fond că organele fiscale au stabilit în mod corect că societatea reclamantă a încălcat prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) din HG nr. 402/2004, art. 7 alin. (1) din HG nr. 859/2002 şi art. 19 alin. (1) pct. 12 din HG nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, în ceea ce priveşte debitul de 639.254 lei rezultând din impozitul pe profit suplimentar, acesta nefiind determinat corect întrucât nu s-au luat în calcul toate veniturile impozabile realizate, respectiv cele din producţia stocată, evidenţiate în contabilitate şi cuprinse în bilanţurile contabile, fapt ce a dus la diminuarea impozitului pe profit declarat.
Instanţa de fond nu a avut în vedere susţinerile reclamantei privitoare la documentele înregistrate ca fiind documente justificative, reţinând că organul fiscal şi A.N.A.F. în ceea ce priveşte suma de 84.347 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar au stabilit corect că în perioada decembrie 2002 – decembrie 2004, societatea a înregistrat în cheltuieli deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit valoarea aprovizionărilor efectuate pe baza unor facturi fiscale care nu îndeplinesc cerinţa de document justificativ conform HG nr. 831/1997 şi ale Legii nr. 82/1991, neavând completate toate datele prevăzute de formularul respectiv (factură), cum ar fi data emiterii, data expedierii şi date privind furnizorul, astfel că în raport şi de dispoziţiile HG nr. 402/2000, art. 4 alin. (6) lit. m acestea sunt cheltuieli nedeductibile.
S-a reţinut astfel că organele fiscale au stabilit corect că suma de 337.338 lei reprezintă cheltuieli nedeductibile şi nu poate fi avută în vedere la calculul impozitului pe profit, procedând corect la recalcularea acestuia.
Instanţa de fond a reţinut în concluzie că actele administrative şi actele administrative fiscale deduse judecăţii, emise de pârâtele autorităţi fiscale, sunt temeinice şi legale, considerente pentru care acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată pentru toate capetele de cerere formulate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal reclamanta SC S. SRL Oradea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 alin. (8) şi (9) C. proc. civ. precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Într-un prim motiv de recurs, recurenta - reclamantă susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare în soluţionarea litigiului, mai precis instanţa de fond nu a avut în vedere concluziile expertizei extrajudiciare, deşi a acceptat a fi depusă ca probă în dosar, în motivarea sentinţei reţinând că „raportul de expertiză extrajudiciară depus de reclamantă nu poate avea forţa probantă a unei expertize judiciare".
Ca atare, consideră recurenta, se impune casarea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea administrării probei cu o expertiză judiciară, probă fără de care cauza nu poate fi soluţionată, având în vedere natura şi complexitatea litigiului.
Într-un al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă precizează că în mod eronat şi numai printr-o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii instanţa de fond schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia a considerat că veniturile din producţia stocată evidenţiate în contabilitate la contul 711 sunt venituri impozabile realizate, neluând în considerare punctul 7.2 din Instrucţiunile privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, aprobate prin HG nr. 859/2002, care prevede că „la calculul ponderii veniturilor contribuabilului, nu sunt luate în calcul veniturile înregistrate în conturile 711 „venituri din producţia stocată", 721 „venituri din producţia de imobilizări necorporale" şi 722 „venituri din producţia de imobilizări corporale", precum şi veniturile care sunt rezultate din evaluarea activelor în valută şi după caz eventualele venituri din evaluarea datoriilor în valută conform reglementărilor contabile".
În ceea ce priveşte suma de 84.347 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, recurenta-reclamantă într-un al treilea motiv de recurs, susţine că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că această sumă ar decurge din înregistrarea în mod eronat în contabilitate ca şi cheltuială deductibilă a unor facturi fiscale care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ conform HG nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor, formularelor comune privind activitatea financiar –contabilă şi a normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora.
Arată recurenta că au fost interpretate eronat dispoziţiile punctului 119 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991 aprobat prin HG nr. 704/1993, care se referă la elementele principale ale documentelor susmenţionate, în sensul că „trebuie să fie cuprinse „de regulă", în aceste documente justificative, nefiind deci menţionată obligativitatea completării cu aceste elemente.
Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului şi în principal casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond în vederea administrării probei cu o expertiză pentru justa şi corecta soluţionare a cauzei, iar în subsidiar modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Intimata A.N.A.F. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea în parte a Deciziei nr. 118 din 17 iulie 2006 emisă de către D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., în privinţa sumelor stabilite în sarcina societăţii în cuantum de 723.600 RON reprezentând impozit pe profit şi anularea Deciziei de impunere nr. 80416 din 14 decembrie 2005 întocmită de către D.G.F.P. Bihor.
Aşa cum susţine şi recurenta-reclamantă, litigiul prezintă o anumită complexitate şi el nu poate primi o rezolvare justă şi corectă, în spiritul dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, în lipsa administrării tuturor probatoriilor pertinente cauzei, una dintre aceste probe fiind expertiza judiciară, părerea unui specialist în problemele financiar-contabile deduse judecăţii fiind imperios necesară pentru intima convingere a judecătorului fondului.
Articolul 129 alin. (5) C. proc. civ. statuează că „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei soluţii temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Exercitarea rolului activ al judecătorului trebuie interpretat în sensul obligaţiei pe care acesta o are de a descoperi adevărul şi de a da părţilor ajutorul activ în apărarea drepturilor şi intereselor legitime.
În speţă, cunoscând faptul că raportul de expertiză extrajudiciară depus de recurenta-reclamantă nu are forţa probantă a unei expertize judiciare, aşa cum de altfel a reţinut în considerentele sentinţei, instanţa fondului avea posibilitatea să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării probei cu o expertiză judiciară care să răspundă unor obiective precis stabilite în legătură cu sumele datorate de către recurenta-reclamantă şi care fac obiectul celor două decizii a căror anulare s-a cerut.
Neprocedând astfel instanţa în pronunţarea soluţiei s-a bazat pe un probatoriu incomplet, insuficient pentru pronunţarea unei sentinţe legale şi temeinice.
Se impune aşadar casarea sentinţei atacate, ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamantă, în baza art. 312 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând a fi analizate în cadrul procedurii de rejudecare toate celelalte critici aduse sentinţei prin motivele de recurs formulate de reclamantă, ca apărări ale acestei părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC S. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 1228 din 9 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2628/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3324/2009. Contencios → |
|---|
