ICCJ. Decizia nr. 347/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 347/200.
Dosar nr. 7821/2/200.
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr.1606 din 28 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta H.X., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Oficiul Român pentru Imigrări, prin care solicita anularea actului administrativ nr. 30866/TC din 24 octombrie 2007 emis de autoritatea pârâtă şi obligarea acesteia la aprobarea cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că regimul tolerării nu poate fi asimilat unui drept de şedere în România, faţă de definiţia legală a tolerării, cuprinsă în dispoziţiile art. 98 din OUG nr. 194/2002 republicată, adică permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării acordată de autoritatea competentă străinilor care nu au dreptul de şedere şi, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României.
Având o definiţie legală, arată instanţa de fond, nu se poate accepta o altă interpretare a regimului tolerării, cum ar fi cea susţinută de reclamantă, în sensul încadrării sale în dispoziţiile art. 69 din acelaşi act normativ, deoarece, conform alin. (1) al acestui text „dreptul de şedere permanentă se acordă, la cerere, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de şedere", reclamanta nefiind, însă, titulara unui astfel de drept.
În acest context, se arată în considerentele hotărârii recurate, nici nu mai trebuia sa fie inclusă şi categoria toleraţilor la alin. (2) al art. 69 din OUG nr. 194/2002, ca şi categorie exceptată de la acordarea dreptului de şedere permanentă, întrucât această categorie oricum nu intra în categoria titularilor unui drept de şedere, deci era exclusă prin însăşi prevederea de la alin. (1).
Chiar dacă, prin absurd, arată instanţa de fond, s-ar accepta interpretarea dată de reclamantă, tot nu ar fi întrunite condiţiile legale, deoarece în anul 2003 aceasta a avut statutul unui solicitant de azil iar potrivit prevederilor art. 69 alin. (2) lit. b) din OUG nr. 194/2002, aceştia sunt excluşi de la acordarea dreptului de şedere permanentă.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, susţinând, în esenţă, că tolerarea constituie în sine un drept de şedere, înţelegându-se prin aceasta exercitarea de către străin a dreptului de a şedea pe teritoriul României, în condiţiile şi pentru motivele specifice prevăzute pentru acordarea regimului tolerării, în speţă din motive familiale; aşa fiind, arată recurenta, ca deţinătoare a unui drept de şedere, în calitate de tolerată, aceasta nu este exceptată de la posibilitatea obţinerii dreptului de şedere permanentă, dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii legale.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 , Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Conform dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare (art. 69 în forma în vigoare la data formulării cererii), „Dreptul de şedere permanentă se acordă, la cerere, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de şedere".
Rezultă, aşadar, că premisa acordării dreptului de şedere permanentă străinilor este condiţia ca aceştia să fie titulari ai unui drept de şedere în România.
„Dreptul de şedere" este definit de art. 2 lit. i) din actul normativ susmenţionat, ca fiind „dreptul acordat străinului de către autorităţile competente, de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condiţiile legii".
Definiţia „tolerării" se regăseşte, de asemenea, în cuprinsul aceluiaşi act normativ care, la art. 102 alin. (1), prevede că aceasta „reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de şedere şi, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României".
Din compararea definiţiilor legale ale celor două noţiuni, rezultă nu doar că acestea nu se confundă, aşa cum susţine recurenta, dar că „tolerarea" exclude „dreptul de şedere", prima fiind o concesie acordată de Statul Român, prin autoritatea competentă, Oficiul Român pentru Imigrări, cetăţenilor străini care nu au un drept de şedere pe teritoriul României dar, din motive obiective, nu îl pot părăsi.
Că „ dreptul de şedere " şi „ tolerarea " sunt două instituţii distincte rezultă, însă, şi din regimul juridic al acestora, care, în cazul dreptului de şedere, este unul mai favorabil, asigurând titularilor tratament egal cu cetăţenii români în ceea ce priveşte majoritatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale (art. 75 din OUG nr. 194/2002), iar în cazul tolerării este unul restrictiv, inclusiv sub aspectul libertăţii de mişcare, care este limitată teritorial la raza de competenţă a formaţiunii Oficiului Român pentru Imigrări care a acordat-o, orice deplasare în afara acesteia fiind permisă numai cu aprobare prealabilă (art. 104).
Faţă de cele arătate, cum recurenta-reclamantă nu are calitatea de titular al unui drept de şedere pe teritoriul României, în mod corect a reţinut instanţa de fond că aceasta nu întruneşte condiţia premisă pentru acordarea dreptului de şedere permanentă în România, urmând a fi respins recursul, ca nefondat, şi menţinută hotărârea atacată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta H.X. împotriva sentinţei nr. 1606 din 28 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 290/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 359/2009. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
