ICCJ. Decizia nr. 290/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.290/200.
Dosar nr. 8398/2/200.
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii N.E.T., ş.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Muncii, obligarea la plata drepturilor băneşti reprezentând:
- spor pentru confidenţialitate, în cuantum de 15%;
- spor pentru mobilitate, în cuantum de 20%;
- spor pentru condiţii deosebite de muncă datorită utilizării echipamentelor cu ecran de vizualizare, în cuantum de 15%, pentru perioada 15 noiembrie 2004 - 15 noiembrie 2007
- contravaloarea tichetelor de masă prevăzute de Legea nr. 142/1998.
Totodată, reclamanţii au solicitat actualizarea drepturilor în raport de rata inflaţiei, precum şi includerea acestor sporuri, începând cu data de 15 noiembrie 2007, în drepturile salariale brute lunare.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici şi angajaţi pe bază de contract individual de muncă în cadrul direcţiilor şi compartimentelor din Inspecţia Muncii, aceasta fiind o instituţie bugetară a administraţiei publice centrale de stat, cu venituri mixte.
Deşi pârâta putea să reglementeze în bugetul său de venituri şi cheltuieli sumele aferente acordării sporurilor solicitate, aceste drepturi nu au fost acordate fără nicio motivare.
Au arătat reclamanţii că se încadrează în dispoziţiile HG nr. 1028/2006 referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare.
S-a precizat că funcţionarii publici din cadrul instituţiei pârâte au obligaţia, conform art. 18 din Legea nr. 108/1999, să păstreze confidenţialitatea secretelor de fabricaţie, a procedurilor de exploatare, precum şi a oricărei reclamaţii care semnalează nerespectarea legii, această obligaţie având-o şi ceilalţi funcţionari atât în baza prevederilor Legii nr. 188/1999 cât şi în baza atribuţiilor din fişa postului şi că există funcţionari publici încadraţi pe funcţii similare care beneficiază de sporul de confidenţialitate reglementat de Legea nr. 231/2007.
Au mai apreciat reclamanţii că sporul de mobilitate li se cuvine prin prisma art. 25 C. muncii.
La termenul din 7 mai 2008, reclamanţii au precizat acţiunea formulată arătând că renunţă la cererea privind acordarea tichetelor de masă şi că solicită acordarea celorlalte drepturi pentru viitor.
De asemenea s-a solicitat disjungerea cererii pentru o parte dintre reclamanţi care sunt personal contractual în cadrul instituţiei pârâte.
Prin sentinţa civilă nr. 1521 din 14 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de disjungere formulată, precum şi cererea de chemare în judecată aşa cum aceasta a fost precizată.
În ceea ce priveşte cererea de disjungere formulată instanţa a făcut aplicarea art. 17 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că în mod eronat reclamanţii fac o analogie cu personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului şi al Ministerului Integrării, deoarece în cazul reclamanţilor nu există un cadru legal pentru acordarea sporului de confidenţialitate, Legea nr. 188/1999 neprevăzând acordarea vreunui spor de confidenţialitate pentru categoria de funcţionari publici din care fac parte reclamanţii.
Prima instanţa a mai reţinut, pe de o parte, că reclamanţii nu au făcut dovada încadrării în prevederile art. 87 din Legea nr. 188/1999, iar pe de altă parte, că potrivit art. 88 alin. (4) din acelaşi act normativ, pe timpul delegării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul, autoritatea care îl deleagă fiind obligată să suporte costul integral al transportului, cazării şi al indemnizaţiei de delegare.
În ce priveşte personalul contractual, prima instanţă a apreciat că din economia art. 25 C. muncii, rezultă că această clauză de mobilitate se stabileşte în contractul individual de muncă, or reclamanţii nu au produs această dovadă.
S-a mai reţinut că HG nr. 1028/2006 prevede o serie de obligaţii ale angajatorului care trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru îndeplinirea cerinţelor minime.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii prin reprezentant N.E.T., criticând soluţia pronunţată, pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin motivele de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de disjungere formulată, întrucât o parte din reclamanţi au raporturi contractuale de muncă cu pârâta şi nu raporturi de serviciu, motiv pentru care cererea de chemare în judecată a acestora trebuia soluţionată de Tribunalul Bucureşti.
S-a mai precizat că instanţa de fond s-a pronunţat în mod greşit asupra acordării tichetelor de masă, nefiind investită în acest sens, iar că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că Tribunalul Bacău a admis cererea privind acordarea sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru mobilitate formulată de inspectorii de muncă din cadrul instituţiei pârâte.
Au mai apreciat recurenţii că pârâta, în calitate de angajator, avea obligaţia să demonstreze că nu datorează sporul pentru condiţii deosebite de muncă urmare a utilizării echipamentelor cu ecran de vizualizare.
S-a susţinut că acordarea unor sporuri în mod discriminatoriu constituie o încălcare a prevederilor OG nr. 137/2000, modificată şi completată şi că instanţa de judecată a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Atât prin cererea de chemare în judecată cât şi prin cererea depusă la dosarul cauzei la data de 7 mai 2008, s-a menţionat că parte de reclamanţi au calitatea de personal contractual în cadrul instituţiei pârâte, fiind angajaţi pe bază de contract individual de muncă.
Urmare a acestei împrejurări, prin cererea depusă la data de 7 mai 2008, reclamanţii au solicitat disjungerea cauzei pentru personalul angajat pe bază de contract individual de muncă.
Prin sentinţa atacată, prima instanţă a respins cererea formulată, rezumându-se la a invoca prevederile art. 17 C. proc. civ.
Or, măsura în care solicitările reclamanţilor, personal contractual, se justifică în raport de actele normative invocate, cade în sarcina instanţei prin care se realizează jurisdicţia muncii, acesta fiind motivul pentru care, în primă instanţă, s-a solicitat disjungerea cauzei în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii angajaţi pe bază de contract individual de muncă.
În atare condiţii, instanţa fondului avea obligaţia de a administra probe în vederea stabilirii fără echivoc a calităţii fiecărui reclamant, în speţă funcţionar public sau angajat pe bază de contract individual de muncă, în cel din urmă caz competenţa instanţei fiind atrasă de prevederile art. 284 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii şi de art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.
Invocarea de către prima instanţă a prevederilor art. 17 C. proc. civ. apare lipsită de temei, în condiţiile în care aceasta nu a fost sesizată printr-o cerere incidentală sau accesorie, neputându-se reţine că în situaţia de faţă ar opera o prorogare de competenţă în favoarea instanţei de contencios administrativ.
Pentru considerentele arătate, se impune casarea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii fără echivoc a calităţii fiecărui reclamant, sens în care urmează a se dispune probe, urmând a se analiza şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 16 din OG nr. 6/2007 invocate de reclamanţi prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 312 alin. (2) şi alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ., va admite recursul declarat, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recursul declarat de N.E.T. în nume propriu şi în calitate de reprezentant al reclamanţilor A.A., ş.a., împotriva sentinţei civile nr. 1521 din 14 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2509/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 347/2009. Contencios → |
|---|
