ICCJ. Decizia nr. 4001/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4001/2009
Dosar nr. 6820/1/2009
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi Trezoreria Statului sector 5 Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că refuzul de plată a sporului pentru stres şi suprasolicitare neuropsihică în sumă de 61.926 RON pentru Institutul Naţional al Magistraturii şi de 32.632 RON pentru Şcoala Naţională de Grefieri, este nelegal.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin adresa nr. RR/2009 a controlorului delegat din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a fost exprimat refuzul de plată viză pentru drepturile salariale ale lunii iunie 2009.
Au precizat reclamanţii că ordonatorul principal de credite şi-a asumat răspunderea pentru efectuarea operaţiunilor efectuate la viză, respectiv deschiderea de credite bugetare aferente lunii iunie 2009, pentru capitolele 51.01 - autorităţi publice şi 65.01. - învăţământ, la Titlul X - cheltuieli de personal, potrivit art. 21 alin. (7) din O.G. nr. 119/1999, răspundere asumată şi pentru ordonatorii terţiari Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri.
La dosar, reclamanţii au depus, în copie, refuzul de viză nr. NN/2009, dispoziţia din 14 iulie 2009, emisă de Secretarul General al Consiliului Superior al Magistraturii, ordonanţarea de plată din data de 14 iulie 2009 şi alte înscrisuri.
Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a formulat cerere de intervenţie, care a fost respinsă, în principiu, în şedinţa publică de la 23 iulie 2009.
Prin sentinţa nr. 2902 din 24 iulie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri, împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice; a constatat că refuzul de plată a sporului pentru stres şi suprasolicitare neuropsihică este nelegal; a obligat pârâţii la aprobarea plăţii sumelor de 61.926 RON pentru Institutul Naţional al Magistraturii şi 18.651 RON pentru Şcoala Naţională de Grefieri, în termen de o zi de la pronunţarea hotărârii.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa fondului a reţinut că în calitate de ordonator principal de credite, Consiliul Superior al Magistraturii şi-a asumat răspunderea pentru deschiderea creditelor bugetare aferente lunii iunie 2009, în condiţiile art. 21 din O.G. nr. 119/1999 pentru capitolele 51.01. şi 65.01. la Titlul X - cheltuieli de personal, operaţiune refuzată la viză de controlorul delegat, cu motivarea că operaţiunea nu respectă prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009.
Prima instanţă a arătat că dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 se referă la creanţele certe şi lichide, stabilite ca atare prin hotărâri judecătoreşti executorii, nu şi la drepturile băneşti care nu sunt lichide, întrucât nu pot fi determinate din dispozitivul hotărârilor şi nici din acte de genul celor prevăzute de art. 379 alin. (4) C. proc. civ.
S-a apreciat că refuzul de plată este lipsit de temei legal, deoarece are în vedere un act normativ inaplicabil în proiectul de operaţiuni şi pentru creditarea cărora şi-a asumat răspunderea ordonatorul de credite, în temeiul O.G. nr. 119/1999.
Prima instanţă a reţinut că refuzul de plată are caracter nejustificat, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât are ca efect lipsirea personalului din structura autorităţii reclamante de o parte din drepturile băneşti cuvenite.
În motivarea hotărârii s-a arătat că sentinţa este executorie de drept potrivit art. 278 pct. 1 C. proc. civ., raportat la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 republicată. În baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 republicată, instanţa fondului a dispus executarea hotărârii în termen de o zi de la pronunţare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Administraţia Finanţelor Publice sector 5 Bucureşti.
Motivele de recurs formulate de pârâtul-recurent sunt nefondate, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.
Referitor la încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 1141 alin. (3) C. proc. civ.
La soluţionarea cauzei instanţa de fond nu a încălcat normele procedurale prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin citarea părţii cu o zi înaintea termenului de judecată stabilit.
Dispoziţiile art. 1141 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că primul termen de judecată va fi stabilit astfel încât de la data primirii citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puţin 5 zile.
Însă, potrivit art. 89 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care completează în această materie dispoziţiile precitate, în pricinile urgente termenul poate fi şi mai scurt, după aprecierea instanţei.
Or, în cauza de faţă acţiunea a fost formulată pe calea contenciosului administrativ care reglementează o procedură de judecată de urgenţă şi cu precădere, aşa cum rezultă din prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată.
Cu privire la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Prin stabilirea în cuprinsul hotărârii a unui termen de executare instanţa fondului nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, nu s-a substituit legiuitorului şi nu a procedat la modificarea unor norme legale.
Soluţia a fost motivată de prima instanţă în sensul aplicabilităţii art. 278 pct. 1 C. proc. civ., reţinându-se regimul juridic al sumelor ordonanţate, acela de drepturi salariale, constatând executorie de drept sentinţa şi stabilind un termen de executare de o zi.
La adoptarea soluţiei, Curtea de Apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004, care reglementează completarea acestui act normativ cu prevederile C. proc. civ. în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime. Potrivit art. 28 alin. (1) teza a II-a compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă constituie competenţa instanţei învestită cu soluţionarea litigiului.
Din redactarea textului rezultă că judecătorul fondului analizează compatibilitatea normelor procedurale comune cu normele speciale instituite în Legea nr. 554/2004.
În cauza de faţă prevederile art. 278 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sunt compatibile cu specificul raportului dedus judecăţii şi sunt justificate de faptul că acţiunile în materia contenciosului administrativ se judecă, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 de urgenţă şi cu precădere.
De altfel, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede executarea hotărârii înăuntrul termenului precizat în cuprinsul acesteia.
Aşadar, faţă de reglementarea expusă judecătorul este în drept să prevadă un termen de executare în cuprinsul hotărârii, termen în care în speţa de faţă a fost justificat de natura drepturilor pretinse.
Este nefondată critica referitoare la transformarea judecătorului în legislator pozitiv, întrucât interpretarea şi aplicarea legii sunt atribute constituţionale ale instanţelor judecătoreşti, prin exercitarea acestui drept, în cazul dat, nu s-a adus nicio atingere dreptului de legiferare, care aparţine puterii legislative.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Instanţa de fond în mod corect a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât.
Recurentul-pârât a susţinut că actul ce poate fi supus controlului de legalitate la instanţa de contencios administrativ, este actul emis de Curtea de Conturi, singura care poate analiza legalitatea refuzului de viză emis de Ministerul Finanţelor Publice.
Înalta Curte arată că răspunsul pârâtului şi refuzul de plată al sumelor, se încadrează în categoria juridică a refuzului nejustificat, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, potrivit legii, expresia refuz nejustificat are următoarea semnificaţie:
-„refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”.
În raport de prevederea legală enunţată, refuzul pârâtului de a efectua plata are caracterul unui act administrativ asimilat, constând în exprimarea explicită şi cu exces de putere a voinţei de a nu rezolva cererea formulată de reclamanţi, fiind astfel supus cenzurii instanţelor de contencios administrativ.
Actul vătămător, respectiv refuzul de plată, este emis de Ministerul Finanţelor Publice, confirmarea Curţii de Conturi neavând caracter de act administrativ independent, de natură a produce efecte juridice.
O.G. nr. 8/2009 nu impune în sarcina ordonatorului de credite prezentarea unui act din partea Curţii de Conturi.
De altfel se pretinde în modul expus mai sus ca instanţa să cenzureze soluţia adoptată în controlul de legalitate al refuzului la viză.
O astfel de soluţie este necunoscută legislaţiei române, motiv pentru care instanţa a respins corect excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Înalta Curte arată că, prin refuzul de viză şi refuzul de plată al controlorului delegat s-a exprimat explicit, cu exces de putere, voinţa Ministerului Finanţelor Publice de a nu răspunde favorabil solicitării celor doi reclamanţi, de ordonanţare la plată a sumelor solicitate de aceştia şi care sunt necesare achitării drepturilor salariale ale personalului instituţiilor. În cauză nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. (9) din O.G. nr. 119/1999, republicată, privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, astfel cum a fost introdus prin O.G. nr. 8 din 10 iulie 2009.
Pronunţarea Curţii de Conturi asupra refuzului controlorului delegat nu poate fi asimilată unui act administrativ de autoritate sau jurisdicţional, aşa încât soluţia pe care o adoptă Curtea de Conturi nu poate forma obiectul controlului nemijlocit la instanţa de contencios administrativ.
Conform Legii nr. 94/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, lege organică potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţia României, Curtea de Conturi este o instituţie de control financiar ale cărei competenţe şi atribuţii sunt stabilite expres în art. 21 şi urm. din lege, iar litigiile izvorâte din activitatea acesteia se soluţionează în baza art. 1 alin. (4) de instanţele judecătoreşti specializate. În mod evident legiuitorul s-a referit la litigiile izvorâte din activitatea reglementată prin legea organică a Curţii de Conturi, context în care arătăm că prin O.G. nr. 8/2009 nu s-au modificat atribuţiile şi competenţele prevăzute în Legea nr. 94/1992.
De altfel dispoziţiile art. 21 din O.G. nr. 119/1999 aşa cum au fost modificate prin O.G. nr. 8/2009 nu reglementează nicio procedură administrativă prealabilă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea contenciosului administrativ, în ceea ce priveşte refuzul de viză a controlorului delegat şi de altfel nici nu ar fi fost posibil întrucât între Curtea de Conturi şi Ministerul de Finanţe nu există raporturi de subordonare în sensul că din reglementarea legală a Curţii de Conturi, nu se deduce în nici un fel că aceasta ar avea caracterul unei autorităţi ierarhic superioare faţă de autoritatea care a emis actul vătămător.
Cu privire la nemotivarea hotărârii
Motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii primei instanţe, potrivit cerinţelor art. 261 C. proc. civ., este neîntemeiat.
Hotărârea instanţei de fond cuprinde amănunţit toate motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină.
Cu privire la criticile de fond ale hotărârii
În ceea ce priveşte refuzul de plată al sumelor solicitate pentru plata salariilor personalului Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Înalta Curte constată că Ministerul Finanţelor a emis refuz de viză, apreciind că se impune numai plata unei părţi din salariul personalului, cenzurând astfel modul de compunere a salariului acestuia.
Pentru a lămuri această chestiune, Înalta Curte va expune în continuare prevederile legale aplicabile în materia salarizării şi altor drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.
Potrivit art. 3 şi urm. O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii asistenţi au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare brută lunară, în raport de nivelul instanţei sau Parchetului, de funcţia deţinută, vechimea în muncă, precum şi la o serie de sporuri.
Ministerul Finanţelor, cu exces de putere şi prin depăşirea evidentă a prerogativelor stabilite prin Legea nr. 500/2002, în sarcina acestuia, înlătură de la plată două dintre componentele salariului magistraţilor, respectiv sporul de risc şi suprasolicitare şi sporul de confidenţialitate.
Aceste drepturi de natură salarială fac parte din compunerea salariului magistraţilor, fiind incluse în salariu, ca urmare a dispoziţiei sau ordinului emis de ordonatorul principal de credite.
Ministerul Finanţelor, precum şi orice altă autoritate, nu au competenţa de a cenzura modul de compunere al salariului magistraţilor şi personalului asimilat şi de a face distincţie între drepturile prevăzute în O.U.G. nr. 27/2006 şi drepturile derivând din aplicarea hotărârilor judecătoreşti, în cadrul cărora s-a consacrat, cu autoritate de lucru judecat şi deci cu efect erga omnes, dreptul magistraţilor şi a altor categorii profesionale din sistemul justiţiei de a beneficia de sporul de risc şi suprasolicitare şi sporul de confidenţialitate.
În măsura în care Ministerul Finanţelor şi orice altă autoritate procedează la efectuarea distincţiei enunţate mai sus, se aduce atingere în mod evident drepturilor şi intereselor magistraţilor şi altor categorii profesionale din sistemul justiţiei, motiv pentru care refuzul de plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, capătă caracterul unui act administrativ asimilat, care are caracter vătămător şi în consecinţă instanţele judecătoreşti au, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, competenţa de a anula actul sau de a recunoaşte dreptul pretins.
Înalta Curte precizează că hotărârile judecătoreşti irevocabile trebuie respectate şi aduse la îndeplinire, situaţie reglementată de legislaţia naţională, dar şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză sunt aplicabile prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care împreună formează blocul de convenţionalitate, întrucât art. 11 din Constituţia României instituie în sarcina Statului Român obligaţia de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar în alin. (2) se dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994, făcând astfel parte din dreptul intern, iar toate autorităţile statului şi judecătorul naţional au obligaţia legală de a respecta şi aplica prevederile Convenţiei.
În mod constant în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că statele părţi contractante al Convenţiei au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a executa hotărârile judecătoreşti irevocabile, a căror temeinicie şi legalitate nu poate fi repusă în discuţie într-o altă procedură judiciară sau extrajudiciară.
Curtea Europeană a arătat că există o distincţie între exercitarea puterii publice şi îndeplinirea de către aceasta a unei obligaţii legale, în ultima situaţie, respectiv îndeplinirea unei obligaţii legale statul nu face uz de puterea sa discreţionară şi poate fi comparat cu un angajator privat, parte într-un contract de muncă, guvernat de dreptul privat.
În consecinţă, Statul şi oricare dintre organele sale administrative sau judiciare nu pot invoca motive de neîndeplinire a unei obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, căci executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile constituie o obligaţie legală a statului.
Potrivit practicii relativ recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Burdov c. Rusiei şi cauza Scardino c. Italia, complexitatea procedurii interne de executare silită a sistemului bugetar al statului nu poate constitui motiv pertinent pentru a scuti Statul de obligaţia sa de a garanta fiecărei persoane drepturi la executarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile într-un interval de timp rezonabil. Curtea a mai arătat că autorităţile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, statele având obligaţia de a-şi organiza sistemul legal într-o astfel de manieră încât autorităţile să-şi poată îndeplini obligaţia lor în această privinţă.
În contextul obligaţiilor legale ale Statului, Înalta Curte invocă şi Carta Europeană privind statutul judecătorilor adoptată la Strasbourg la 8-10 iulie 1998, care prevede în art. 6.1 şi 6.2 că exercitarea ca profesie a funcţiilor judiciare implică remunerarea judecătorului la un nivel stabilit, în aşa fel încât să-l ferească de presiuni ce vizează să influenţeze sensul deciziilor sau în general comportamentul său jurisdicţional, afectându-i astfel independenţa şi imparţialitatea.
Deşi nu formează obiectul analizei directe, pentru motivul că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi repusă în discuţie, Înalta Curte, în vederea lămuririi soluţiei adoptate în prezenta cauză, precum şi a naturii abuzive a refuzului de plată, precizează că hotărârile judecătoreşti, prin care s-au stabilit drepturile magistraţilor şi altor categorii profesionale din sistemul justiţiei de a primi sporul de risc şi suprasolicitare şi cel de confidenţialitate au avut în vedere drepturile judecătorilor, reglementate legal, sub un anumit statut profesional.
În sensul că drepturile dobândite sub un anumit statut profesional rămân câştigate şi după eventuala modificare a acelui statut este şi Decizia din 19 martie 1975, pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie.
În consecinţă, refuzul autorităţii pârâte a fost nejustificat, iar motivele de recurs sunt nefondate.
De altfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, Ministerul de Finanţe nu are rolul de a cenzura compunerea salariilor, ca şi capitol de cheltuială bugetară, prerogativa reglementată în art. 19 lit. m) privind blocarea sau reducerea utilizării unor credite bugetare, este indisolubil legată de lipsa de temei legal sau de justificare în bugetul ordonatorului de credite.
Ori, în cauza de faţă, creditul bugetar a fost aprobat prin bugetul autorităţii reclamante şi el reprezintă suma în limitele căreia se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar, noţiunea de credit bugetar fiind analizată în sensul care decurge din art. 2 alin. (1) pct. 16.
Existenţa sumelor în bugetul autorităţii conferă calitatea de temei legal şi de justificare, aşa încât refuzul de ordonanţare şi efectuare a plăţilor este nelegal şi de natură a aduce atingere drepturilor ordonatorului de credite.
În plus, prin prisma art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii, Guvernul trebuie să ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor legale impuse în sarcina Statului, care în cazul executării unor hotărâri judecătoreşti nu poate face uz de puterea sa discreţionară, pentru că astfel s-ar încălca principiul constituţional, instituit în art. 1 alin. (4), din Constituţie, conform căruia Statul Român se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale.
Cu privire la aplicabilitatea O.U.G. nr. 71/2009
O.U.G. nr. 71/2009 reglementează plata unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Având în vedere conţinutul dispozitiv, respectiv art. 1 şi urm. din O.U.G. nr. 71/2009, Înalta Curte arată că acest act normativ dispune cu privire la plata sumelor prevăzute în hotărârile judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009.
În acelaşi text, în alin. (2), se face referire la executarea silită, ori în cauză nu se pune în discuţie executarea silită a hotărârilor judecătoreşti, ci se reţine că a avut loc o executare voluntară, ordonatorul de credite aducând la îndeplinire hotărârea judecătorească irevocabilă, pentru data ulterioară pronunţării acesteia, adoptând ordinele prin care s-au inclus în salariu drepturile de natură salarială stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
Din interpretarea logică a textului art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, ca modalitate de interpretare a dreptului, rezultă că din moment ce textul prevede procedura de executare, în sensul că pe perioada a 3 ani se plăteşte un anumit procent din valoarea titlului executoriu, aceasta presupune în mod obligatoriu determinarea întinderii valorii conţinute în titlul executoriu, adică existenţa unor drepturi restante, a unor creanţe certe şi lichide, calculate până la data pronunţării hotărârii irevocabile şi ca urmare nu are legătură cu drepturile viitoare care decurg din aplicarea hotărârilor judecătoreşti.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, Înalta Curte precizează că prin refuzul de a efectua plata, autoritatea pârâtă a nesocotit drepturile salariaţilor reclamantei, aşa încât a avut loc o vătămare a drepturilor reclamanţilor constând în imposibilitatea de plată la termen a salariilor.
Reclamanţii-intimaţi, în calitatea lor de ordonatori secundari de credite, sunt cei care au obligaţia de plata a salariilor personalului care îşi desfăşoară activitatea în baza unui raport de funcţie în cadrul instituţiilor respective.
Ca urmare a refuzului pârâţilor-recurenţi de efectuare a plăţilor către ordonatorii secundari de credite, aceştia din urmă sunt în imposibilitate de a-şi îndeplini o obligaţie legală şi ca urmare, ei înşişi, constituie sursa vătămării drepturilor altor subiecţi de drept.
Soluţia instanţei de recurs
Având în vedere analiza motivelor de recurs efectuată în prezenta deciziei, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este nefondat, că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Administraţia Finanţelor Publice sector 5 Bucureşti împotriva sentinţei nr. 2902 din 24 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3993/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4076/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
